Porunca cea din miezul poruncilor sau logica mântuirii

„În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, zicând: Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: „Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu„. (Luca 18, 18-2)

„O provocare maximală a hotărârii omului pentru cer și pentru eternizarea vieții în Domnul„  

Fragmentul evanghelic dedicat dregătorului bogat și păzirii poruncilor este unul emoționant pentru că el cuprinde în sine poarta către Împărăția lui Dumnezeu pentru cei care au ales calea de mântuire a călugăriei: Sfântul Antonie cel Mare, în primul rând, și mulți dintre membrii elitei monahale din toate timpurile și locurile. El conține cuvântul puternic adresat de Hristos Domnul tuturor și care a mișcat multe inimi către o lepădare totală de lume și către urmarea deplină a Domnului printr-o golire completă de sine și de iluziile împlinirilor mundane. Deși textul s-a consacrat în timp ca Evanghelie a încercării vocației monahale, el este mai degrabă o provocare maximală a hotărârii omului pentru cer și pentru eternizarea vieții în Domnul, o invitație universală la o libertate autentică. Mântuitorul îi aplică o terapie de șoc acestui funcționar anonim care face efortul apropierii de El și care intră în dialog cerându-I un răspuns, o soluție practică pentru moște­nirea vieții veșnice. Evanghelia are forma unei narațiuni sapien­țiale clasice, adică a unui dialog între un înțelept și un căutător al unui cuvânt salvator, așa cum vom avea mai târziu în năvala lumii în pustie la chiliile Părinților din Pateric pentru cuvânt de mântuire, de folos și orientare duhovnicească a vieții.

Dificultățile accesului la Împărăția cerurilor

Formula de adresare cucernică „Bunule Învățător...” primește un răspuns abrupt, aspru, surprinzător, prin care Învățătorul își dezarmează interlocutorul refuzând simplele conveniențe umane și suprimând politețea protocolară prin afirmarea răspicată a bunătății ca atribut exclusiv al lui Dumnezeu Tatăl. Cu alte cuvinte, dregătorul nu are de-a face cu un simplu învățător omenesc, cu un rabin oarecare, ci cu sursa învățăturii și cu autoritatea maximă în materie. Acest Învățător îi enumeră apoi poruncile morale din Decalog, cele care cuprind interdicția săvârșirii desfrânării, crimei, furtului, minciunii și necinstirii ori batjocoririi părinților, pe care dregătorul mărturisește cu o bănuită emfază că le-a respectat din vremea tinereților sale. Împotriva păzirii formale a poruncilor și a încremenirii în litera lor, Învățătorul ceresc mărtu­risește că omul nostru este marcat de o carență gravă și că îi lipsește ceva esențial: „Încă una îți mai lipsește”. Totodată, primește cu stupoare soluția practică căutată: „Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie”. Cu alte cuvinte, deși dregătorul respectă formal poruncile morale, nu este încă liber, nu este total disponibil pentru întâlnirea cu Domnul, nu a descoperit că în miezul poruncilor este ascunsă iubirea cea atotcuprinzătoare și eliberatoare. Mai mult, aflăm că auzind îndemnul Domnului s-a întristat pentru că era, cum s-ar spune azi, putred de bogat. Întristarea îi vădește descumpănirea și întemeierea vieții sale pe acumularea de averi. Mântuitorul dezvăluie că această întristare a funcționarului bogat provine tocmai din bizuirea sa pe averea personală, pe o prosperitate materială, exterioară, generatoare de prestigiu public, și generalizează prezentând anecdotic dificultatea inițierii și pătrunderii celor bogați în Împărăția lui Dumnezeu. Ima­ginea camilei/cămilei, a funiei groase ori a dromaderului care nu pot fi strecurate prin urechile strâmte ale acului este transpusă imagologic în neputința bogatului de a intra în Împărăție pentru că are sufletul alipit de averile sale ca și cum acestea i s-au anexat persoanei sale, îngroșându-i conturul. Dificultatea intrării celor bogați în Împărăția lui Dumnezeu, afirmată de Domnul Însuși, devine cuvânt de sminteală și de descumpănire pentru auditoriu: „Atunci cine poate să se mântuiască?”. Pericopa evanghelică se încheie cu îndemnul hristic la nădejde: „Cele ce nu sunt cu putință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”, adică lucrurile care nu stau în puterea obișnuită de înfăptuire a oamenilor le ajută Dumnezeu să se împlinească, prin asistența și pronia Sa.

(Pr. Conf. Dr. Jan Nicolae)