Cronica unui preot despre „iarna durerii” din 1916

În contextul evenimentelor comemorative ale centenarului bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, recursul la izvoare mai puţin cunoscute ne poate întregi imaginea României în preajma campaniei din 1917, în plin Prim Război Mondial. O însemnare pe paginile unei Sfinte Evanghelii dintr-un sat buzoian ne descrie calvarul prin care a trecut România în „iarna durerii” din anul 1916. Textul scris în Ajunul Crăciunului, „spre amintire”, a ajuns în posesia vrednicului de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului, care l-a reprodus şi comentat în 1986.

Dintotdeauna, românul ortodox a notat în cărţile de cult evenimentele importante ale comunităţii sale. Astfel, biserica-locaş devine memorial, loc unde istoria îşi aşterne slovele „pro memoria”, iar Biserica aduce obolul său în consemnarea faptelor de vitejie ale poporului dreptcredincios.

În anul 1986, Mitropolitul Antonie al Ardealului anunţa în paginile publicaţiei „Telegraful Român” că în vremea slujirii sale ca Episcop al Buzăului i-a fost prezentat de către preotul S. Munteanu în timpul unei vizite canonice la Parohia Cătina din nord-vestul judeţului, la graniţa cu Prahova, textul unei însemnări despre un episod din Primul Război Mondial. Cartea de cult fusese tipărită la Bucureşti în 1911, iar cronica de război purta semnătura preotului Chr. Anghelescu, era datată 24 decembrie 1916 şi purta menţiunea „spre amintire”. După prezentarea intrării României în război, mitropolitul cărturar descrie contextul în care şi-a scris preotul Anghelescu cronica: „La 22 noiembrie Generalul Mackensen trecuse Dunărea, îndreptându-se spre Bucureşti. La 6 decembrie 1916 germanii au intrat în Bucureşti, iar trupele române au început retragerea spre Moldova, cu intenţia de a se stabiliza pe Siret, hărţuite mereu de germanii care le urmăreau. La 8-11 decembrie se dă o luptă la Cricov, iar între 22-28 şi 22-23 decembrie s-au dat luptele de la Râmnicu-Sărat şi Caşin. În acest moment şi-a făcut preotul Chr. Anghelescu însemnarea, oferindu-ne o secvenţă din filmul luptelor în retragere, din comuna Cătina, judeţul Buzău. Comuna se află la nord-vest de Buzău, în regiunea dealurilor subcarpatice. Preotul Chr. Anghelescu urmărise evoluţia războiului cu mare atenţie, deşi asupra unor date nu este prea bine informat. Îi cunoştea totuşi etapele, era sub influenţa iminentului dezastru, şi s-a gândit să lase urmaşilor din sat o ştire despre cele trăite de satul lor şi despre urgiile războiului”.

Reproducem, în continuare, textul însemnării preotului Chr. Anghelescu: „Marele război european s-a început în anul 1914, luna iulie, de o parte Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, iar de cealaltă parte Rusia, Franţa, Anglia, Belgia, Italia, Serbia, Muntenegru şi România, care a intrat în acţiune mai în urmă, adică la 15 august anul 1916 (data reală, 27 august 1916, n.n.). Ceea ce voiesc să scriu aici, vreau să scriu despre România şi mai ales despre comuna Cătina.

Armata română la început a plecat cu mare avânt. Fie că n-a avut mare rezistenţă, fie că i-au lăsat puterile centrale, au înaintat mult în Transilvania, luând pradă de război şi prizonieri, până când pe la începutul lunii octombrie germanii i-au luat la goană, aşa că în 2-3 zile i-au adus la graniţă, capturându-le armata, coloană de muniţiuni, mari depozite de proviziuni ce făcuseră ai noştri pe la Feldioara şi alte localităţi, luându-le şi prizonieri. – La graniţă, pe toată linia Carpaţilor, au ţinut mult timp rezistenţă armata română, adică până la începutul lunii noiembrie, când a început a slăbi rezistenţa armatei române, aşa că au început a năvăli în ţară germanii, după armata română, pe mai multe locuri. – Mai întâi, au năvălit în Oltenia, apoi în partea de dincoace de Olt mergând pe deoparte dinspre Carpaţi, iar altă armată germano-bulgară (venind) de la Dunăre spre Carpaţi şi unindu-se, au silit armata română să se retragă în Moldova, mai ţinând, cât mai puteau, rezistenţă din când în când. – În fine vine rândul şi judeţului Buzău. – Sâmbătă 26 noiembrie la ora 12, pe când populaţia era liniştită, aşteptând să treacă germanii de la Chiojd, unde nu avuseseră nici o rezistenţă, ne pomenim cu un atac din partea armatei noastre, adică Regimentul 28 infanterie, care venise de vineri dimineaţa spunând că se retrage iar nicidecum că ţin rezistenţă… Linia de bătaie a armatei noastre era pe aici, prin faţa bisericii, până dincolo de gârlă, spre bocani, şi armata germană, adică Regimentul de infanterie al lor, dădea atacuri de la Cătun, Sătuc şi Gura Cătinii. Mitraliere române erau aşezate: una în clopotniţa bisericii, alta pe trotuar în faţa casei lui Gheorghe Gâdiuţă, la fereastra caselor mele şi una la puţul de la izvor, la poarta casei lui Costică Liţă Gh. Neagu. Eu şi cu toţi ai casei mele am putut vedea cu mare frică şi groază toată lupta, care a ţinut până la ora 3 p.m., când a încetat, predându-se vreo sută optzeci de soldaţi cu un ofiţer. – În această luptă au căzut şi răniţi de ambele părţi şi morţi; zece (10) soldaţi români pe care i-au adunat locuitorii duminică 27 şi luni 28 noiembrie şi i-au îngropat marţi 29 noiembrie, pe toţi într-o groapă, câte trei, trei alături; şi din germani au murit, cred că tot cam atâţia; ei înşişi şi i-au adunat şi îngropat, care pe unde i-au găsit. Ei au avut şi un ofiţer mort, pe care l-au îngropat în grădină la Stan I. Frăsineanu.

Duminică 27 noiembrie a început din nou atacul. Ai noştri ţineau rezistenţa la Bâsceni, la Gura Zeletinului şi germanii îi atacau de aici de la Cătina. Atacul a ţinut toată ziua până când a înserat, când germanii au mai luat prizonieri încă vreo 28 de soldaţi, pe care i-au adus aici şi i-au ţinut aici în şcoală până luni 28, când i-au pornit pe toţi, cu ceilalţi 180, peste Horjani, la Pătârlagele şi de acolo în Austria. Germanii, unii s-au purtat mai cuviincios, alţii însă au făcut mari nerozii, au jefuit, stricat, ucis şi luat porcii oamenilor, oi, păsări, porumb şi, în fine, tot ce le cădea în mâini. – Pe aici pe la noi tot n-au făcut aşa mari stricăciuni, dar de aici devale, spre Buzău, au făcut lucruri ce nu-şi poate închipui cineva, până şi prin biserici au băgat caii, şi-au bătut joc de lucrurile sacre în cel mai barbar mod. – Am scris eu pr. Chr. Anghelescu, parohul parohiei Cătina, 1916 decembrie 24”.

Tabloul complet al eroicelor lupte ofensive de la Mărăşti şi defensive de la Mărăşeşti şi Oituz, din vara anului 1917, trebuie să pornească de la campania din toamna anului precedent, arătându-ne, încă o dată, că România Mare s-a clădit cu jertfă. Jertfa pentru creaţie este laitmotivul devenirii noastre. Pentru istoricul Florin Constantiniu, „iarna 1916-1917 a fost iarna durerii, dar şi a speranţei. Muntenia şi Oltenia ocupate, Moldova plină de refugiaţi şi bântuită de o epidemie de tifos exantematic, aliatul rus din ce în ce mai nesigur se scufunda în haosul tulburărilor interne. [...] În momentul celor mai devastatoare îndoieli asupra deznodământului, N. Iorga, cu acea experienţă venită istoricului din cunoaşterea trecutului naţio­nal şi universal, a rostit în parlamentul refugiat la Iaşi poate cel mai frumos discurs din cariera sa politică, reamintind cuvintele lui Petru Rareş, când se afla şi el în pribegie: «Vom fi ce-am fost şi mai mult decât atât»”. (sursa: Ziarul Lumina)