Cum a apărut calendarul bisericesc?

Rolul principal în crearea şi fixarea sărbătorilor în faza lor locală, precum şi în generalizarea lor mai târziu, l-a avut în Răsărit pietatea populară, adică mulţimile credincioşilor, iar uneori mănăstirile. Biserica, prin reprezentanţii sau conducătorii ei legali (episcopi şi sinoade), n-a făcut altceva decât să le recunoască şi să le consacre cu autoritatea ei oficială, consemnându-le în listele de sărbători (calendarele de mai târziu).

Fiecare Biserică locală avea la început calendarul său propriu. Din combinarea diverselor calendare locale (mai ales ale marilor metropole), care încep să se influenţeze reciproc în cursul secolului IV, au rezultat martirologiile (istoria martirilor), cu caracter regional şi apoi general, care apar în Africa şi Asia Mică, începând din a doua jumătate a secolului IV.

De la Constantinopol, calendarul bisericesc a fost adoptat şi de popoarele ortodoxe care au fost creştinate sub influenţa Bizanţului (slavii), sau care au stat în dependenţă bisericească de Patriarhia Ecumenică (românii).

Un rol decisiv în formarea calendarului (sinaxarului) ortodox de astăzi l-a avut Sfântul Simeon Metafrastul (Logofătul) din sec. X, care a compilat diversele sinaxarii mai vechi ale Bisericilor locale şi a alcătuit un sinaxar complet al Bisericii Răsăritului de atunci, având la bază pe cel constantinopolitan. Opera lui, care stă la baza calendarului ortodox actual, a fost revizuită fundamental în sec. XVIII de marele cărturar şi pustnic athonit Nicodim Aghioritul, care a editat cel mai complet sinaxar ortodox, cuprinzându-i şi pe sfinţii greci de după schismă şi pe neomartirii greci de până atunci. În forma din Mineiele revăzute ceva mai târziu de alt mare cărturar athonit, Vartolomeu din Cutlumuş din sec. XIX, şi cu diversele adaosuri făcute între timp în Bisericile ortodoxe autocefale (mai ales în cea rusă), Sinaxarul aghioritic este cel în uz astăzi în toată creştinătatea ortodoxă.

(Părintele Ene Branişte, Liturgica generală, EIBMBOR, pp. 173-174)