„Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să nu osândesc pe fratele meu...”

Părinţii Bisericii spun că începutul mântuirii stă în cunoaşterea sinelui şi a greşelilor proprii. Cunoaşterea de sine stabileşte o perspectivă adevărată nu numai asupra noastră înşine, ci şi asupra semenilor. Recunoscând limitele propriilor noastre neputinţe, nu ne mai permitem să-l osândim pe fratele nostru aşa cum afirmă şi rugăciunea specifică acestei perioade liturgice, al cărei autor este Sfântul Efrem Sirul.

Am străbătut deja o bună parte din calea Postului Mare. Unul dintre însoţitorii noştri fideli, Sfântul Efrem Sirul, ne reaminteşte, prin rugăciunea sa, ce ar trebui să îi cerem cu sârguinţă Domnului: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dă­ruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Tipologia patimilor şi înlănţuirea lor

Părintele Dumitru Stăniloae, în volumul său „Ascetica şi mistica”, comentând învăţătura Sfinţilor Părinţi despre patimi şi modul în care se condiţionează una pe cealaltă, scrie că în cazul tinerilor patima lăcomiei le generează pe celelalte. Astfel, în situaţia lor, patima lăcomiei le naşte pe celelalte: în trupul celui care s-a îmbuibat se trezeşte pofta curviei. Ambele patimi, pentru a fi satisfăcute, au nevoie de bani. Nevoia insaţiabilă de bani îl transformă pe om într-un avar. Omul care este privat de obiectele care satisfac patima lăcomiei, a curviei şi a avariţiei se mâniază, iar dacă, din oarecare motive, nu şi le poate satisface, cade în întristare.

În situaţia persoanelor în vârstă, mândria este patima care le produce pe celelalte. În acest caz, omul iubitor de slavă deşartă şi mândru urmăreşte să se îna­vuţească pentru a-şi etala stilul luxos de viaţă, fiindcă epatarea luxului, a opulenţei îi va atrage preţuirea semenilor, ceea ce îl va face să îi privească de sus, cu infatuare, pe toţi. Iar când se întâmplă să nu i se aducă onorurile care îi hrănesc trufia, omul nostru se întristează foarte şi se mânie.

Ambele patimi, lăcomia şi mândria, au ca sursă patima iubirii egoiste de sine (philautia, în limba greacă). Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie despre această patimă: „E clar că cine posedă egoismul posedă toate patimile” (Capetele despre dragoste). Ego­ismul rupe legătura cu Dumnezeu: omul egoist se autonomizează, se închide în sine, făcându-se pe sine centru al existenţei.

Formele mândriei: slava deşartă şi trufia

 Impulsul de a-i domina pe ceilalţi provine din mândrie. Atât omul bolnav de slavă deşartă, cât şi trufaşul simt nevoia să îi conducă pe cei aflaţi în proximitatea lor.

Cum îl recunoaştem pe iubitorul de slavă deşartă? Acesta prezintă mai multe caracteristici: este lăudăros - el se laudă atât cu abilităţile şi calităţile sale reale, cât şi cu cele imaginare; îşi etalează ostentativ şi cu multă plăcere „atuurile” spirituale sau materiale, inclusiv virtuţile morale; simte nevoia să fie permanent în centrul atenţiei şi suferă cumplit când altcineva captează interesul celorlalţi; trăieşte mai mult în imaginaţie decât în realitate (face scenarii fanteziste, imaginându-se în vârful ierarhiei sociale, bogat, virtuos foarte, înconjurat de adulatori); este într-o cursă continuă pentru recunoaş­tere publică, ceea ce îl face să fie permanent neliniştit; este invidios pe succesele obţinute de semenii săi.

Care sunt semnalmentele trufaşului? Bolnavul de trufie este încântat de propria persoană, de calităţile şi aptitudinile sale trupeşti sau sufleteşti. Spre deosebire de omul care suferă de slavă deşartă, nu are nevoie de recunoaşterea celorlalţi: îşi între­ţine singur imaginea extraordinară de sine. Este înfumurat; autosuficient; atotştiutor; îi tratează pe toţi cu superioritate; se autopropune în postura de învă­ţător, dăscălindu-i pe ceilalţi, fără ca aceştia să-i fi cerut în prealabil sfatul; este extrem de sigur în tot ceea ce spune sau întreprinde; le dă directive tuturor; nu primeşte să fie sfătuit; este stăpânit adesea de mânie şi de un duh de ceartă; când vorbeşte, este ironic; se îmbufnează adesea; când este întrebat, răspunde în doi peri; când tace, tace cu os­tentaţie. „Cel trufaş, scrie Sfântul Ioan Scărarul, este asemenea mărului putred pe dinăuntru, iar pe dinafară strălucind de frumuseţe”.

În literatura de specialitate, multe dintre manifestările slavei deşarte şi ale trufiei se regăsesc în tabloul clinic al persoanelor care suferă de isterie. Istericul este instabil emoţional (trece brusc de la o dispoziţie la alta); are o mimică teatrală şi simte imperios nevoia de „a se da în spectacol” pentru a fi permanent în centrul atenţiei; face orice îi stă în puteri pentru a capta atenţia celorlalţi; când redă anumite întâmplări, exagerează anumite fapte şi le trece cu vederea pe altele, convins fiind că nu faptele contează, ci propria lui interpretare. Istericii sunt demon­stra­tivi şi capricioşi; manifestă un comportament moral labil (în anumite situaţii de viaţă se arată a fi plini de omenie, iar în altele sunt egoişti şi insensibili la suferinţele sau nevoile celorlalţi); îşi asumă rolul de conducători şi devin agresivi dacă ceilalţi nu le recunosc acest rol sau dacă îi contestă; se integrează greu într-o comunitate umană; sunt superficiali; au reacţii inadecvate; sunt înclinaţi să îşi judece şi eticheteze semenii. Psihiatrul ortodox Dmitri Avdeev scrie despre această trăsătură: „Istericul pune imediat diagnostice duhov­niceşti, uneori mergând cu judecata până foarte departe: el 
pretinde că ştie care preoţi au har şi care nu, care biserici au har şi care nu îl mai au, singurul reper al istericului fiind... propriul simţ lăuntric”.

Terapia mândriei

Sfântul Ioan Scărarul, în tratatul său ascetic, arată că mândria şi slava deşartă se vindecă prin lepădarea de voia proprie şi ascultarea de un părinte duhovnicesc, deci de duhovnic, şi prin cultivarea smereniei, ca virtute opusă patimii mândriei. O altă metodă de contracarare a mândriei, dar şi a egoismului din noi, luat în ansamblu, este că­inţa, părerea de rău pentru păcatele săvârşite, şi cultivarea acestui sentiment, pocăinţa.

Psihologii recomandă empatia: să te pui în locul celui din faţa ta şi să îi înţelegi punctul de vedere, nevoile, aspiraţiile. La nivel comun, putem cultiva omenia. Despre acest nobil sentiment, Seneca îi scria discipolului său, Lucilius: „Sentimentul de omenie ne împiedică să fim trufaşi şi crunţi cu cei de alături; atunci omul, în cuvinte, în fapte, în sentimente, se arată binevoitor şi deschis tuturor; îşi însuşeşte nenorocirile altora şi iubeşte binele, mai cu seamă atunci când poate fi un bine pentru ceilalţi”.

Introspecţia poate contribui şi ea la diminuarea mândriei din noi: să judecăm la adevărata lor valoare calităţile, aptitudinile, bunurile cu care ne mândrim şi să le vedem din perspectiva veşniciei: nu sunt ele pline de deşertăciune şi supuse pieirii?

(Sursa: Ziarul Lumina)