Învierea fiului văduvei din Nain

Evanghelia de duminică are în inima ei „Învierea”, o mare minune: una din cele trei învieri pe care le-a săvârşit Mântuitorul în lume, în lumea morţii. Numai în lumea moartă se moare… Şi totuşi, concluzia acestei frumoase minuni este strigătul poporului: ,,şi au lăudat toţi pe Dumnezeu cu glas mare, zicând: Prooroc mare s-a arătat nouă şi slăvit este numele lui’’. Învierea este corelată cu proorocia, căci toţi proorocii au avut în miezul proorociei lor un singur lucru: Învierea lumii, naşterea lui Dumnezeu din omul mort – marea Înviere, ,,învierea cea de-a doua’’(Astfel este numită, de către Sf. Ioan Evanghelistul, în Apocalipsă).

Învierea cea dintâi este cea săvârşită în dreptul unui tânăr mort; nu întâmplător l-a înviat tocmai pe el. Evanghelia nu ne spune de ce murise, dar din tradiţie se ştie că tânărul murise din pricina păcatului desfrânării, probabil un păcat împotriva firii – pentru care astăzi deja s-au creat articole de lege care să le înlesnească. Înviind acest tânăr, Dumnezeu a arătat că scopul Lui, cel pentru care a venit în lume este împlinirea tuturor proorociilor care au avut în mijlocul lor Învierea omenirii din moartea păcatului. În clipa în care omenirea a avut putere să-L nască pe Dumnezeu în Iisus Hristos din Nazaret, a născut prima înviere şi cea mai mare dintre toate: nu există înviere mai mare decât să se nască Dumnezeu din trupul unei lumi omorâte de păcat. Aceasta este totul, acesta este creştinismul! Creştinismul este numai acolo unde înviază oameni… Toţi suntem morţi, nu mai înviem frumos, nu mai creăm nimic; nu Îl mai naştem pe Dumnezeu. Toţi murim într-o patimă: patima puterii. Secolul al XX-lea a fost apogeul patimii puterii: dictaturile cele mai cumplite şi teroriste au aparţinut acestui veac-secolul-abator.

Acum suntem în zodia unei alte forţe, a mamonei: banul, averea. Computerele nu sunt capabile să stocheze cifra de afaceri a lumii financiare, a societăţilor de consum. În acest ocean de beţie a averii pluteşte toată crema lumii, copiii străzii – aceşti ultimi săraci ai pământului care nu visează altceva decât bogăţie (Am citit pomelnice date la Altar, în care copii şi tineri se rugau lui Dumnezeu pentru bani…). Acesta este chipul morţii actuale. Fiecare epocă şi-a avut moartea ei; în fiecare epocă a existat un chip al morţii – desfrânarea în sec. al XVIII-lea, dragostea fără frontiere a romantismului…

Mântuitorul săvârşeşte această minune, deşi nimeni nu L-a rugat, nimeni nu I-a spus; doar plânsul mamei- dar nu putem spune că acesta a fost motivul suficient. A vrut să ne arate că o proorocie bună poate să rodească o Înviere şi că destinul lumii nu este moartea, oricât ni se pare nouă că nu se mai poate învia, că nu mai e nimic de făcut. De ani mulţi ne chinuim să alegem şi noi o generaţie a Învierii, ca să învieze poporul acesta, să-i insufle lucruri frumoase, să-l scoată din letargia gândurilor de avere. Cu cât avem gânduri de avere mai mari, cu atât sărăcia e mai mult la noi. Evanghelia de astăzi ne dovedeşte că, chiar şi în România letargică, în care nu avem curajul să înviem – ceea ce este foarte periculos…- putem învia. E înfricoşător lucru să plăteşti preţul unei învieri! Instinctul ne duce spre moarte, dar Mântuitorul a arătat în învierea spontană că instinctul este cel al Învierii.

(Pr. Ion Buga)