Lucian AVRAMESCU

”Am cancer, da! Sunt bolnavă! Nu stiu dacă mă voi vindeca sau nu, nu stiu ce urmează. Nu îmi este frică decât de singuratate si de posibilitatea ca vreodată, intr-un acces de disperare să renunt la mine...” . Uau! Nu, asta nu, cu sinuciderea, nu!

Să plângi, să te cutremuri?  Să atribui textul  Ziţei sau Vetei, din ”O noapte furtunoasă”, găsite într-o disperare din amor? Al cui să fie, onorabililor, textul, că mi se frânge inima?

Elena Udrea a postat o încercare literară  pe Facebook, care se isprăveşte cumplit. ”Am cancer, da! Sunt bolnavă!” se plânge ea şi o face cu niţel   breton de talent. Colegii mei de la AMPress, atenţi la evenimente şi suferinţe, au postat-o, iar eu, găsindu-mă ca mai mereu la Sângeru, am tresărit. Am un prieten bolnav de cancer care a fost operat la gât. Nu mai poate vorbi. Ne scriem uneori. Viaţa lui e îngrozitoare, izolat într-un apartament de bloc din Colentina. Nu-l mai vede şi nu-l mai caută şi nu-l mai aude nimeni, cu toate că a fost un ziarist cu vână. Cancer? Nu, nici Elena Udrea nu vreau să aibă cancer. Din text aflu însă că e un fel de a spune, e o metaforă. E un ”cancer sufletesc”, rezultat din chinuri atingătoare cu averea şi libertatea.

 Am citit şi primele comentarii ale cititorilor, ale cititoarelor, mai instructive decât originalul. Iată două dintre ele:  Mariana Cozma – ”Cu averea pe care o ai, te tratezi usor de acest handicap, cum ii zici tu. Mai rau e de cei care sufera intr-adevar de cancer si carora le-ati furat voi, politicienii, dreptul de a se vindeca si de a trai decent atat cat mai au. Daca tu ai dus-o rau in arest, atunci iti doresc sa ajungi intr-un spital din Romania. Ai prefera arestul, crede-ma si nu te-ai mai plange ca ai cancer sufletesc”.  Rodica Somlea, Deva - ”I-aş sugera doamnei Udrea să facă un pic de efort şi să se întoarcă în timp, cam pe la anul 2010. Atunci, era pe cai mari, adulată, iubită, arătată văzului lumii precum o zeitate. Dar, s-a dovedit a fi părtaşă la hăcuirea pensiilor şi salariilor care a nenorocit atâţia oameni. Se poate gândi că atunci a intrat în ea virusul cancerului? Arestul preventiv suportat de ea nu a putut îndulci cu nimic amarul celor nedreptăţiţi şi umiliţi de condiţia de a nu mai putea trăi cât de cât decent. Ea nu mai este acum pe cai mari, adulată, iubită şi arătată văzului lumii precum o zeitate, dar, a rămas bogată şi îşi va putea plăti tratamentele împotriva cancerului. Aşa deci, să-şi plângă mai puţin de milă !” Cititoare rele? N-aş zice!

”Am cancer, da! Sunt bolnava! Nu stiu daca ma voi vindeca sau nu, nu stiu ce urmeaza. Nu imi este frica decat de singuratate si de posibilitatea ca vreodata, intr-un acces de disperare sa renunt la mine si sa ma transform in ei. Insa gandurile acestea groaznice ma determina sa nu renunt, tin capul sus!!! Am speranta, credinta si merg inainte orice ar fi!

Atata timp cat suntem uniti, acesti putini OAMENI care am rămas cred că putem merge inainte si putem răzbi.”
Semnează „Arestat preventiv, pacient DLG”.

Aşa încheie  Elena Udrea un text destinat să-mi înmoaie mie şi să-ţi înmoaie ţie inima, dragă cititorule, pe care te bănuiesc, spre deosebire de mine, om cutreierat de simţire şi avânturi de milostenie. Stăpâna stăpânului ţării, timp de un deceniu,  vrea să producă şi să recolteze lacrimi de compătimire. Vrea mai mult - intervenţii salvatoare. ”Cât suntem uniţi”, cântă ea ca-n Hora de la Milcov,  "nimeni nu ne poate birui". Cine-s ăştia uniţi? Cine să-şi dea mână cu mână? ”Aceşti puţini OAMENI”, subliniază cu majuscule chemătoare la luptă autoarea.  Înţeleg că înamoratul principal, sensibil cum îl ştiu, a sărit iute şi din nou  în politică, învârtind deasupră-i iatagane, s-o apere şi să se apere .

L-am parcurs, textul, până la capăt, şi aş fi preferat, recunosc,  să nu fie semnat cu acest nume. M-a încercat, iertare, şi un fel de greaţă. Am revăzut-o televizistic pe madam, sănătoasă tun, aşa cum o arăta fizicul, chiar  în vara asta cu aresturi petrecute la Neptun. Necazuri sufleteşti? Fireşte că sunt. Când te dai jos de pe cai mari, goală, în mijlocul procurorilor, te simţi ca înconjurată de o haită. Să ţi se pună şi cătuşe, nu din cele ghiduşe, de alcov, iar e nasol, ca să culeg  o vorbă de pe centură. Dar să confişti cuvântul cancer, adică al unei suferinţe inimaginabile, de care mor mulţi, cumplit de mulţi oameni în ţara asta prin care tu ai alergat şi alergi încă în toace de aur, e o blasfemie. Aibi pietate, madam! Nu macula un cuvânt care echivalează mult prea adesea cu moartea şi care omoară.

  ”Am cancer, da!” – exclami amintindu-mi de acelaşi Caragiale cu al lui Rică Venturano care perora: ”Da, sunt nebun, sunt nebun de amor. Inima-mi palpită de amoare. Mă găsesc într-o poziţiune pitorească şi mizericordioasă şi sufăr peste poate”. Am citat, cu riscuri, din memorie. Copil fiind, jucam rolul lui Spiridon în acea piesă şi, având o memorie bună, ştiam toate replicile pe de rost, ale tuturor personajelor. Adică ştiam piesa cu totul. Pe matale te ştiu din multe întâmplări, unele care te arată – cum povestea altă chiriaşă a Cotrocenilor, nu cu mult mai brează - fie cu fundul pe biroul lui Băsescu, fie cu fundul pe banii ţării, ceea ce era cam acelaşi lucru, fie într-un fotoliu din odaia de primiri a aceluiaşi, cu picioarele fără pantofi petrecute sub popou, în timp ce alături se petreceau dialoguri statale. Lasă cancerul în spitale, madam, şi nu insulta o suferinţă reală, pe care nu ţi-o doresc şi care omoară lume mai tânără ca zilnic împrospătatul tău fard.