Ani cu adevărat împliniţi (II)

Făcând o privire retrospectivă, aş porni de la anii unei triste copilării într-un sat de la poalele Munţilor Făgăraş, în care mai mult de jumătate dintre bărbaţi căzuseră pe câmpurile de luptă. Ani de lipsuri, după război, de secetă, de foamete, de schimbări şi îngenuncheri de tot felul. Aş continua cu anii de şcoală, la Seminar şi Institutul Teologic, în cea mai constrângătoare perioadă din epoca comunistă.

Mi-am început activitatea clericală în anul 1964, într-un sat din zona Argeşului, Topliţa, ai cărui locuitori păstraseră din vremuri vechi meşteşugul construirii roţilor de lemn pentru carele sătenilor din zonă. Anul 1964 m-a marcat profund pentru toată viaţa. Din primăvară şi până toamna târziu, rând pe rând, în acel an, au ieşit din temniţele comuniste 25 de preoţi din Protopopiatul Curtea de Argeş şi s-au reintegrat între noi, tăcuţi, rezervaţi, cu ochii adânciţi în orbite, slabi, cu părul scurt, cu hainele lăbărţate, de parcă le-ar fi primit de pomană. Ei fuseseră ridicaţi din parohiile lor, în majoritate pentru că îi sprijiniseră pe partizanii din Munţii Făgăraş, sau pentru că în predici vor fi înfierat în vreun fel nedreptăţile suferite de enoriaşii lor în vreme de cruntă propagandă comunistă. Pe mine m-a marcat însă ţinuta lor demnă, optimismul lor robust, solidaritatea dintre ei, deschiderea de suflet, lipsa de ură. La cei 25 de ani ai mei am fost mândru că făceam parte dintru asemenea corp de elită şi exemplul lor l-am purtat în suflet toată viaţa.

Urmează cei 35 de ani de slujire preoţească din zona Olteniei, în timpul cărora mi-am continuat studiile doctorale şi alături de slujirea la sfântul altar am îndeplinit mai multe ascultări şi sarcini: redactor la revista „Mitropolia Olteniei“, protoiereu în zona de sud a Olteniei (25 de ani), cadru didactic la Facultatea de Teologie (12 ani) şi consilier administrativ mitropolitan (2 ani). Pe parcursul activităţii mele mi s-au acordat şi câteva ranguri pentru clericii de mir: „iconom stavrofor“, „Crucea Patriarhală“ şi „Crucea Sfântul Nicodim“.

Acum, ajuns la 70 de toamne împlinite, vă mărturisesc sincer că nu ştiu câţi ani împliniţi cu adevărat am. Noi, preoţii, obişnuim să contabilizăm realizările din plan administrativ-gospodăresc, pe motive că acestea sunt palpabile şi pot fi uşor dovedite. În realitate, menirea noastră nu este doar aceasta, ci lucrarea pastoral-misionară, sau mai bine spus, cât anume am reuşit să comunicăm cu oamenii, pe câţi dintre aceştia i-am dobândit, cât am reuşit să dăruim din fiinţa noastră, câtă căldură am putut angaja dinaintea şi din prinosul inimii noastre. Aceasta contează cu adevărat. Am în minte mereu rostirile ierarhului care m-a hirotonit acum 45 de ani, invocând pe Dumnezeu Mângâietorul: „care totdeauna pe cele neputincioase le ridică şi pe cele cu lipsă le împlineşte“ şi nădăjduiesc în iertare, ajutor şi binecuvântare. Prin urmare, am trăit vârsta calendaristică de 70 de ani şi rog pe Bunul Dumnezeu ca în ceilalţi ani să pot adăuga noi încercări de creştere lăuntrică întru sporirea de ani împliniţi pentru vârsta spirituală cu care mă voi prezenta în faţa lui Dumnezeu la ceasul cel din urmă.

„Sfârşit creştinesc, neînfruntat, în pace!“

Omul trebuie să fie conştient că în ipostaza aceasta duală - trup şi suflet - existenţa sa nu este veşnică. Pe măsura trecerii anilor, forţa sa trupească se împuţinează, putând prisosi cea sufletească. Stă în puterea omului să înveţe a convieţui în această ipostază, să se împace cu sine, cu semenii şi cu Creatorul său, Dumnezeu, şi să trăiască frumos, cu sens şi cu rost. În ceea ce priveşte sintagma „sfârşit creştinesc“, aceasta înseamnă că la anii bătrâneţii se impune a avea o mai atentă grijă pentru cele ale sufletului, să nu ne vină sfârşitul prin surprindere, ci să fim spovediţi şi împărtăşiţi, împăcaţi cu toată lumea şi cu noi înşine. Să fie apoi acest sfârşit fără durere, adică să nu fie năpraznic, cu chinuri şi poveri pe care nu le putem purta. Să fie acest sfârşit „neînfruntat şi în pace“, adică senin, liniştit, aşa cum se stinge în chip firesc o lumânare, aşa cum soarele se lasă lin spre asfinţit.

Nu uitaţi, dragi bătrâni, împreună trăitori cu mine în vârsta a treia, că viaţa are un sens, că această vârstă a noastră e un dar dumnezeiesc şi cu cât vom şti mai bine să îmbătrânim frumos, cu atât sfârşitul nosru va fi mai paşnic şi creştinesc.

Pr. Paroh Ioan Ioanicescu din Craiova

(Sursa: Ziarul Lumina)