Împrăștiate

Cred că tinerii României de azi nu numai că n-au călătorit vreodată cu un tren remorcat de o mașină cu aburi, dar nici n-au văzut mândria tehnicii veacului XIX altfel decât încremenită pe cine știe ce linie îmburuienită a cutărui depou. Iar dacă nu joacă flăcările în cutia de foc, dacă n-auzi țăcănitul pompei de aer, dacă nu simți firișoarele de vapori strecurate pe ici-colo și, mai ales, dacă n-auzi bătaia sacadată a aburului slobozit prin capul de emisie n-ai cum avea urmă de sentiment pentru mormanul de fierărie ruginită. Mai ales dacă-ți lipsește legătura esențială: amintirile. Maeterlinck spune undeva că „Tot ce a fost odată și nu mai este azi îndeamnă la tristețe, mai ales ce a fost frumos și foarte fericit.” Pentru sus-semnatul, condeier de modă veche și fecior de ceferist, locomotiva de odinioară mi se pare de-a dreptul frumoasă și, oricum, mult mai… sinceră, cu întreg efortul la vedere, față de misterioasele cutii pe roți diesel sau electrice. Iar tristețea e alta: retragerea din scenă s-a făcut în nedreaptă tăcere, parcă apăsată de o rușine vinovată. În alte țări, încheierea capitolului tracțiunii cu aburi pe cutare secție a fost însoțită de ample festivități și cu ultime călătorii de adio…
*
Cu vreo patru decenii în urmă, la Institutul de Arta Teatrală și Cinematografică București a fost susținută o lucrare de licență cu titlul „Dinamica tensiunii în dramaturgia lui M.R. Iacoban”. Autorul (care avea să ajungă, peste ani, directorul unui important teatru bucureștean) a solicitat un referat chiar părții analizate – adică, subsemnatului. După citirea tezei mi-am dat seama ce important autor sunt și cu ce vinovată autoignorare mi-am tratat propriile scrieri. Felurite grafice și diagrame cu săgeți colorate desemnau edificarea gradată a tensiunii dramatice. Formule etajate exprimau matematic decalajul dintre stări, iar geometria era pusă să explice, prin jocul unghiurilor funcție de volutele acțiunii, mecanismul formării accentelor dramatice în plenaritatea momentelor cheie. Astfel necropsiate, piesele nu mai aveau nici un haz; i-am spus-o franc autorului că habar n-am să fi avut vreodată de această știință (?) a gradării tensiunii cu raportorul și, dacă s-a nimerit să fie bine, a fost o chestie pur intuitivă, total neștiințifică și, la urma urmei, chiar nedemonstrabilă. Teza a fost publicată în presa culturală a vremii și am primit felicitări invidioase de ici, de colo, pentru a fi izbutit să-mi asum atât știința, cât și tehnica ținerii tensiunii conflictuale sub autoritar control. Aiurea! Vivisecția propusă de teză voia să demonstreze cromatografic că, de pildă, verdele se compune din atâta galben și atâta albastru. Ei, și ce? Când spun „frunză verde” are rost să cuget la detalierea procentuală a contribuției fiecărei nuanțe a spectrului?
*
Chiar să vezi și să nu crezi! Citesc o nouă tranșă de amintiri, jurnale intime, interviuri: n-ar lipsi din vreunul barem sugestia, dacă nu chiar declarația explicită că, în răposata orânduire, „intimatul” a avut amare suferințe personale, dar și luări de poziție antisistem. Mai ales literații cad adesea în penibil, autozugrăvindu-se ca luptători de la pazușopt, uitând (sau neștiind) că una dintre cele patru vinovății descrise de Jaspers este culpa politică: „fiecare om este co-responsabil pentru modul în care este guvernat”. Alături de culpa criminală, culpa morală și culpa metafizică, cea politică rezidă în acceptarea de ansamblu, decelabilă și-n gesturile mărunte, care, prin repetare cotidiană, ajung să intre în rutina justificării „ordinul este ordin”. N-am fost, din păcate, o țară de dizidenți. Fiecare, în forul său interior, va fi trăit o anume tensiune a revoltei, dar câți sunt cei ce au avut curajul ieșirii în agora? Dacă te iei după ce se publică acum, ai zice că șiroia curajul opiniei, că nu fitile, ci bombe ascundea fiece vers!
*
Securitatea avea în total 15.000-16.000 de ofițeri. Actualele servicii secrete românești sunt încadrate cu nu mai puțin de 30.000 – aproape dublu! Pe vremea lui Ceaușescu, un astfel de ofițer supraveghea 1.466 de cetățeni români. Celui de azi îi revin 732. DST-ul francez controlează o populație de trei ori mai mare ca a României cu numai 6.000 de ofițeri, iar serviciul similar german cu doar 2.448, la o populație de 80 de milioane!
*
Mă tem că, în meciurile de fotbal, prea ne-am năpustit asupra „loviturii cu cotul”, sancționând cu galben abaterea mâinii, oricât de nevinovată, către ceafa adversarului. Încercați un salt de barem jumătate de metru și veți constata că, până la aterizare, este obligatoriu să vâsliți cu brațul în lateral pentru recăpătarea echilibrului. Însăși dinamica saltului impune respectiva mișcare, că doar n-o să aterizați cu mâinile lipite. Sigur că se cuvin drastic sancționate loviturile golănești intenționate. Dar a penaliza orice abatere a brațului în lateral, acuzând-o de intenție necurată, este curată exagerare.