Taina timpului

Începutul anului bisericesc este la 1 septembrie, conform vechii tradiţii bizantine, menţinută în calendarul Bisericii Ortodoxe. Calendarul bisericesc este o icoană a timpului, dar nu a timpului care trece, se scurge şi subliniază îmbătrânirea, ci a timpului care, intrând în veşnicie, devine un perpetuu acum. Slujbele bisericeşti ţin cont de împărţirea anului în perioade, toate în jurul marelui praznic al Învierii Domnului. De aceea, sfinţii pomeniţi în fiecare zi, ca şi rânduiala slujbelor zilnice, sunt o rememorare a întregii istorii a creaţiei. Ciclicitatea vieţii liturgice ne aminteşte de punerea noului început, ori de câte ori omul credincios are nevoie de aceasta. Căderea nu implică disperarea, ci ridicarea şi luarea drumului de la capăt. Istoria mântuirii ne apare încheiată, din perspectiva Liturghiei. Existența noastră se derulează între bornele lui „deja” și „încă nu”. Dreptul Judecător este deja în Scaunul Său, iar sfinţii sunt în jurul Lui, în Împărăţie. Această imagine ne apare în fiecare locaş ortodox sub forma iconostasului, iar în rugăciunile de la Liturghie ea este explicată astfel: „Aducându-ne aminte... de cea de-a doua slăvită iarăşi venire”. Ceea ce „încă nu” s-a întâmplat în veacul nostru, unde timpul dictează mersul lucrurilor, în veşnicia lumii lui Dumnezeu există „deja”.
Timpul curge şi ia cu el toate evenimentele. Timpul este ireversibil, cel puţin în accepţiunea omului obişnuit, şi de aceea timpul liturgic este o enigmă, o taină greu de pătruns. Cum este posibil ca lucruri care s-au petrecut în epoci diferite să fie notate într-un singur rând, ca şi cum ar fi fost contemporane? Icoanele ortodoxe bizantine sunt cel mai bun exemplu în acest sens. Acestea reprezintă personaje din diferite epoci, care asistă la evenimentele mântuirii neamului omenesc deodată, ca şi cum ar fi contemporani. Începutul anului bisericesc este, în acelaşi timp, şi începutul istoriei mântuirii. De aceea, Biserica a rânduit praznicul Naşterii Maicii Domnului la începutul anului bisericesc, iar cel al Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la sfârşit, în ultima lună. Între aceste praznice, care sunt ca nişte semne pentru ghidarea credinciosului, curg toate sărbătorile, mari şi mici, toate pomenirile sfinţilor lui Dumnezeu şi slujbele din biserici. Fiecare zi liturgică reia întreaga creaţie, iar pauzele liturgice, atunci când s-a rânduit să nu se săvârşească Dumnezeiasca Liturghie, sunt momente de respiraţie adâncă, de odihnă pentru a comemora momentele cruciale din viaţa Mântuitorului Hristos.
Timpul este privit uneori şi ca o dimensiune separată, manipularea căreia pare că ar rezolva problemele curgerii lui. Toate aceste idei despre timp provin din tainicul acestuia, din faptul că omul se teme de necunoscut, de ceea ce nu poate controla sau nu intră în cunoştinţele sale despre mediul înconjurător. Ideea posibilităţii controlării timpului îl face pe omul secularizat să se simtă mai sigur pe viaţa lui, pe ceea ce este palpabil şi care îl mulţumeşte. De aici şi întineririle artificiale, tendinţa de a face, măcar în mod fals, să pară că timpul nu poate curge în ceea ce te priveşte, că poţi fi veşnic tânăr şi prosper. Omul credincios însă nu se supără de trecerea timpului, ci îl foloseşte pentru a ajunge mai departe, pentru a se urca pe scara duhovnicească a virtuţilor, chiar dacă drumul este de multe ori foarte anevoios.

(Pr. Eugeniu Rogoti, sursa: Ziarul Lumina)