"Fiţi Sfinţi". "Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este"

Cei dintâi care L-au mărturisit în faţa oamenilor, cu preţul vieţii lor, au fost martirii. Se ştie că până la Sfântul Constantin cel Mare, când s-a dat Edictul de la Milano, la anul 313, prin care s-a dat libertate religiei creştine, deci trei secole înainte, creştinismul a fost interzis, iar cei care mărturiseau credinţa în Iisus Hristos erau condamnaţi la moarte. De ce? Pentru că de religia vremii aceleia, când practic lumea civilizată era sub stăpânirea romană, ţinea şi cultul împăratului. Trebuia să-L recunoşti ca zeu şi să-i tămâiezi statuia. Cine nu făcea acest lucru era socotit criminal, răzvrătit împotriva statului roman, a împăratului zeu şi a religiei. În această epocă au fost martirizaţi nenumăraţi creştini care, potrivnici poruncii, n-au ezitat a-L mărturisi pe Iisus în faţa oamenilor, în ciuda pericolului şi a tuturor ameninţărilor. Era de ajuns ca la un asemenea proces, cel inculpat, la întrebarea: Crezi în Iisus Hristos?, să răspundă "Nu", pentru ca să scape cu viaţa. Mulţi dintre ei îşi vor fi zis: spun un "Nu" de formă, ca să scap cu viaţa, şi vor fi făcut aşa. Aceştia erau consideraţi de către comunitate "lapsi", adică lepădaţi de Hristos, tăgăduitori, trădători, chiar dacă o făcuseră de formă şi din teamă. Sunt cunoscute multe asemenea cazuri şi reprimirea lor în Biserică era foarte dificilă. În orice caz, în cler nu mai puteau intra, iar dacă fuseseră clerici, îşi pierdeau calitatea sau dreptul de a mai sluji.

"Sângele martirilor a fost sămânţa creştinilor"

Cei mai mulţi n-au făcut însă aşa ci, cu o credinţă neîndoielnică, au mărturisit pe Hristos în fata judecătorilor, în public. Drept urmare, unii au fost omorâţi cu pietre, alţii au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au fost înecaţi, au fost aruncaţi în groapa cu lei. Era o distracţie pentru lumea păgână de atunci să se ducă la circ şi acolo să privească lupta, inegală şi lipsită de orice omenie, dintre creştini şi lei. Şi aceasta numai pentru că erau creştini! Pentru că mărturiseau credinţa în Iisus Hristos.

Dacă chiar înaintea supliciului ar fi spus că nu mai cred, ar fi fost lăsaţi liberi şi în viaţă. Rămânând credincioşi, li se oferea unora o şansă cinică, anume aceea de a încerca să-şi salveze viaţa luptând fără nici o armă, fără măcar un toiag, cu o ceată de lei flămânziţi anume! Dar chiar şi în condiţiile acestea, sute şi mii au mărturisit totuşi pe Hristos, veacuri de-a rândul. Trei secole creştinismul a dat un număr imens de martiri.

Pe aceştia, laolaltă cu toţi ceilalţi sfinţi, îi sărbătorim noi astăzi. Tertulian, un mare scriitor din epocă, a spus: "Sângele martirilor a fost sămânţa creştinilor". De ce? Pentru că exemplul lor de mărturisire i-a făcut şi pe păgâni, uneori chiar pe cei care rosteau sentinţele, să treacă la creştinism şi să devină la rândul lor martiri, sfinţi mărturisitori, văzând credinţa şi neînfricarea celor pe care îi judecau. Şi poporul nostru a dat mulţi martiri pentru credinţă, unii canonizaţi, alţii necanonizaţi încă, dar de popor canonizaţi de mult. E de ajuns să-l pomenim pe Constantin Brâncoveanu care a fost omorât de turci, după ce i-au fost omorâţi cei patru fii, la Constantinopol în anul 1714, la 15 august. Dacă ar fi acceptat să se lepede de credinţa lor creştină şi ar fi trecut la mahomedanism, ar fi scăpat cu viaţa. Dar n-au făcut-o, ci au dat mărturie publică despre Iisus Hristos. Nu mult după moarte, Calinic de Heracleea, viitor patriarh de Constantinopol, i-a alcătuit lui Constantin Brâncoveanu un canon, intitulat "Imn de biruinţă", ceea ce echivalează cu o canonizare!

Transilvania a dat şi ea mulţi martiri pentru credinţă. Unii din ei sunt canonizaţi, mulţi sunt neştiuţi şi necanonizaţi. Sunt bine cunoscuţi Sofronie de la Cioară, Visarion Sarai, Oprea Nicolae. În lupta cu catolicismul agresiv, Mitropolitul Ilie Iorest şi Mitropolitul Sava Brancovici în lupta cu calvinismul. Iată martiri ai credinţei pe pământul nostru românesc. Dar încă din secolul al IV-lea, în Valea Buzăului a fost martirizat Sava de la Buzău, ale cărui moaşte au fost cerute de Sfântul Vasile cel Mare. Sunt cunoscuţi şi cei patrii martiri ale căror moaşte au fost descoperite nu de mult la Niculiţel, în Dobrogea, şi se afla acum la Mănăstirea Cocoşu.

Există multe forme de sfinţenie

În Duminica Tuturor Sfinţilor poate că e bine să ne punem întrebarea: sunt oare numai unii chemaţi să devină sfinţi, sau suntem chemaţi toţi? Răspunsul este categoric: Toţi suntem chemaţi să devenim sfinţi. Poruncă se afla în Sfânta Scriptură: "Fiţi Sfinţi" (I Petru 1, 16; Levitic 11, 44), tot aşa cum alta porunca expresă a Mântuitorului îndeamnă: "Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este" (Matei 5, 48).

A fi desăvârşit înseamnă a fi sfânt. Dar ce mai înseamnă a fi sfânt? Fiindcă sfânt nu înseamnă numai a fi martir. A însemnat aceasta numai în vremea aceea, sau în alte împrejurări de persecuţie, mai de mult, când creştinismul era confruntat cu interdicţii care veneau de la stăpâniri care îşi apărau religia lor. Dar ce înseamnă a fi sfânt în viaţa obişnuită? A fi sfânt, după cea mai simplă definiţie, înseamnă a fi liber faţă de păcat, a birui orice tentaţie, a rămâne curat. A te păzi şi a nu face sub nici o formă rău nimănui, nici ţie.

Există multe forme de sfinţenie. Unii caută s-o dobândească retrăgându-se în mănăstiri, în pustii, ca să se consacre rugăciunii şi să se ferească de ispite, cum au făcut marii sfinţi: Antonie cel Mare, Pavel Tebeul, Pahomie cel Mare, Vasile cel Mare, Efrem Şirul, Isac Şirul, Teodor Studiul şi mulţi alţii, din cele mai vechi timpuri până astăzi. Alţii o caută în viaţa obişnuită, de toate zilele.

Toţi credincioşii au deschisă calea spre sfinţenie

Sfinţenia se poate dobândi în toate felurile de viaţă care sunt la îndemâna omului. Nu numai cei care se duc la mănăstiri, nu numai cei care intră în cler şi devin episcopi, preoţi sau diaconi. Toţi credincioşii au deschisă calea spre sfinţenie.

Se zice despre Sf. Antonie cel Mare că, spre sfârşitul vieţii, când ajunsese la o sfinţenie de toţi recunoscută, a pus o întrebare lui Dumnezeu, care ar putea părea nesăbuită şi cam lipsită de smerenie, dacă n-ar fi o introducere pioasă la o povestire care vrea să ilustreze tocmai această idee a accesibilităţii tuturor oamenilor la sfinţenie. L-ar fi întrebat: "Doamne, mai este vreunul pe lumea aceasta mai bun decât mine?" Putem însă să înţelegem întrebarea şi ca izvorâtă din smerenie, dorind să ştie dacă e vreunul mai bun decât dânsul ca să-l imite, să-i slujească de model, să încerce să devină şi el pe măsura lui.

Dumnezeu i-a trimis un înger care l-a povăţuit aşa: "Du-te în oraşul Alexandria şi primul om pe care-l vei întâlni, să ştii că e mai bun decât tine". S-a dus. Şi a întâlnit pe un om oarecare, curelar şi l-a urmat până la locuinţa lui. Lucra obiecte din piele, cârpea încălţăminte, hamuri de cai şi atât. N-a văzut nimic deosebit la dânsul. Ba mai avea şi o familie grea. A crezut că s-a înşelat. L-a întrebat pe om: "Ce faci tu în mod deosebit în faţa lui Dumnezeu?" Omul i-a spus: "Nu fac absolut nimic deosebit. Mă scol dimineaţa şi-mi fac rugăciunea şi trec la lucru, în atelier. La amiază îmi fac rugăciunea, mănânc împreună cu familia şi mulţumim toţi lui Dumnezeu, după obicei. Seara nu mă culc înainte de a-mi face din nou rugăciunea. Mă port bine cu soţia şi am grijă de copii să aibă cele trebuicioase hranei şi îmbrăcămintei. Nu iau mai mult decât mi se cuvine pentru lucru pe care îl fac altora şi, după cum se cuvine, nu fac rău nimănui. Atât".

Dacă la început sfântul crezuse că s-a înşelat în privinţa omului, de data aceasta şi-a dat seama că dăduse tocmai peste cel pe care îl cauta. Omul acesta, aşa făcând, era drept în faţa lui Dumnezeu, şi era chiar mai drept decât dânsul care făcea tot felul de nevoinţe şi posturi, acolo în pustie. Îşi zicea că din când în când se mai şi mândrea, şi îl chinuiau diferite gânduri şi ispite care îl asaltează mai uşor pe omul singur. Din când în când se mai compara cu alţii. Din când în când îi mai judeca pe alţii, iar bine altora nu le prea făcea, decât prin rugăciune, dar nu din sudoarea frunţii şi din oboseala mâinilor. Acest curelar nu judecă pe nimeni, îşi ducea viaţa cinstit şi liniştit, fără să facă în aparenţă nimic extraordinar. Era doar un om cumsecade. Un foarte obişnuit om cumsecade.

Şi omul era, fără s-o ştie, un sfânt!

Ne aflăm în faţa unui exemplu uimitor, a unui model dintre cele mai simple, dar şi dintre cele mai grăitoare, despre felul cum se poate realiza sfinţenia în viaţa de toate zilele a fiecăruia, în oricare stare socială şi intelectuală s-ar afla.

Desăvârşirea, "Un adânc de smerenie"

Sfinţenia, înainte de toate, înseamnă smerenie. Cineva a întrebat pe un mare sfânt: "Ce este desăvârşirea?" Cum adică s-ar putea defini desăvârşirea? Şi răspunsul a fost: "Un adânc de smerenie". Fără smerenie nu poate nimeni ajunge nici măcar la o viaţă creştină cât de cât bună, în faţa lui Dumnezeu. Iar adevărata smerenie e cea care se ascunde în omenie, în cuminţenie, în modestie. Nu cea care se etalează şi se prezintă pe ea însăşi: iată-mă! Sunt aici. Eu sunt smerenia. Deşi vă va părea paradoxal, dar cuvintele ce vi le voi spune sunt cât se poate de adevărate: Sfântul care ştie că e sfânt, nu e sfânt. Adică acela care se crede virtuos, care se pune în comparaţie cu alţii şi se găseşte mai bun, care îşi arogă sfinţenia, acela nu e sfânt. Mai are încă mult de urcat. E doar pe cale, şi încă pe una periculoasă care poate duce mai degrabă în jos, decât în sus. Deci sfântul care ştie că e sfânt, nu e sfânt. Sfântul care se laudă că e sfânt, nu e sfânt. Sfântul care se lasă lăudat că e sfânt, nu e sfânt. Căci sfinţenia, cum s-a spus, este un adânc de smerenie.

(sursa: www.crestinortodox.ro)