Noul Pom al vieţii, Crucea

În centrul Postului, aşa cum afirmă ieromonahul Makarios Simonopetritul, Crucea apare ca un Pom al vieţii din mijlocul raiului. Este întâmplătoare această analogie, dat fiind că multe din paremiile Triodului sunt din cartea Facerii?

Nu este deloc întâmplătoare, deoarece lectura fundamentală care ne însoţeşte în perioada Postului este din cartea Facerii. Să ne gândim că Postul Mare începe cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai şi se termină, într-un fel, la capătul Săptămânii Mari, tot într-o grădină. Începe cu izgonirea omului din grădina raiului, din Eden, şi se termină la recuperarea Edenului pe Golgota şi apoi în grădina de la poalele Golgotei unde a fost înmormântat Mântuitorul şi de unde a înviat. Într-un fel, să ne gândim la această simetrie, Adam şi Eva sunt scoşi din rai în duminica în care începe Postul, iar în Vinerea Mare Mântuitorul îi spune tâlharului răstignit lângă El „Astăzi vei fi cu Mine în rai“. Crucea devine noul Pom al vieţii, iar prin Iisus Hristos, a Cărui coastă împunsă ţâşneşte sânge şi apă, Sfinţii Părinţi spun că se naşte Biserica, cu noua Eva, se reface într-un fel pe Golgota un nou rai. Toate aceste simetrii nu sunt întâmplătoare şi sunt arătate în Evanghelie. Aceasta ne spune că Iisus Hristos este Adamul cel Nou, Care, prin El Însuşi şi prin Biserică, reface oamenilor posibilitatea de a intra în raiul pe care l-au pierdut protopărinţii noştri. Mai trebui să avem în evidenţă faptul că la mijlocul Postului, în a treia şi a patra săptămâna paremiile vorbesc de Noe şi de arca lui, care este şi ea o prefigurare a unui rai, deoarece Noe salva în arca lui toată esenţa bună a creaţiei. Deci într-o arcă - simbol al Bisericii şi al raiului. În mijlocul arcei era un catarg, care o susţinea şi în care Sfinţii Părinţi au văzut întotdeauna simbolul Sfintei Cruci. Toate aceste simboluri vor să arate că Biserica este cea care recâştigă raiul, fiind anticipat în Vechiul Testament de Eden, apoi de arca lui Noe şi de templu, iar în creştinism de Sfânta Biserică. Astfel că Sfânta Cruce este în mijlocul Postului Mare în mijlocul bisericii ca nou rai, ca nou cosmos restaurat şi între izgonire şi recâştigare.

În Cruce întâlnim convergenţa tuturor dimensiunilor creaţiei

Sfinţii Părinţi văd în Cruce un semn impregnat creaţiei, ca un semn cosmic, despre care se spune: Dumnezeu „aşază crucea pentru a determina cele patru zări ale lumii“. Ce înseamnă Crucea ca simbol cosmic?

Crucea are o multitudine de semnificaţii. Crucea are de pildă semnificaţie soteriologică, mântuitoare, pe care creştinii o scot cel mai mult în evidenţă legat de lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos şi a Bisericii. Crucea este cea prin care Mântuitorul ne scoate din robia păcatului şi a morţii, zdrobind moartea şi recâştigându-ne viaţa. Pe lângă semnificaţia aceasta soteriologică, Crucea este legată de creaţie. Este legată într-un fel nu numai de constituţia cosmosului, fiind axa de susţinere a cosmosului, pentru că în Cruce avem întâlnirea dintre verticală şi orizontală; e o convergenţă a tuturor dimensiunilor creaţiei, deci o axă de structurare a cosmosului şi, să nu uităm, are şi o semnificaţie antropologică, pentru că omul însuşi, pus în centrul cosmosului şi al creaţiei, este structurat după chipul Crucii şi este chemat să unească cerul cu pământul, orizontala şi verticala. Atunci când vorbim de o cruce cosmologică, să ne gândim că este şi o cruce antropologică, pentru că omul şi cosmosul sunt legaţi. Şi, aşa cum au încercat să spună unii teologi, între care şi ortodocşi, în special teologii ortodocşi ruşi ai secolului al XX-lea, în Cruce este prefigurată însăşi Sfânta Treime, pentru că explică într-un fel modul de existenţă al Persoanelor Sfintei Treimi. Şi Persoanele Sfintei Treimi Se golesc pe Ele Însele şi Se lasă afirmate de celelalte, Tatăl Îl naşte pe Fiul şi Îl purcede pe Sfântul Duh, astfel că Tatăl Se goleşte şi Se lasă apoi afirmat ca Tată de Fiul şi de către Sfântul Duh. Aceeaşi lege a golirii de sine pentru a se umple mai apoi, despre care ne spune Mântuitorul în Evanghelia din duminica a treia din Post că este legea vieţii noastre creştine o găsim în însăşi viaţa intratrinitară, pentru că legea tăgăduirii de sine, a negării de sine pentru a ne lăsa afirmaţi apoi de către ceilalţi nu este o lege impusă omului, ci este însăşi modul de existenţă al Sfintei Treimi. Aşa cum încerca Nicolae de la Rohia să spună prin cuvintele „Dăruind, vei dobândi“. Oricine se dăruieşte pe sine însuşi se câştigă, iar crucea este simbolul acestei legi, că cine se dăruieşte, se goleşte, de fapt nu pierde, ci câştigă comuniune, câştigă plinătate de viaţă.

Crucea exprimă însăşi esenţa legii personale

Părinte profesor, ce explicaţie au în Acatistul Sfintei Cruci cuvintele „Bucură-te, cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor!“?

Acatistul Sfintei Cruci încearcă într-un sens să sintetizeze toate multiplele semnificaţii ale Crucii, şi crucea cosmologică, şi crucea antropologică, şi crucea soteriologică, toate acestea să le cuprindă într-o creaţie poetică de mare profunzime. Ceea ce m-a impresionat şi mă impresionează totdeauna la această cântare a Bisericii este faptul că cei care o săvârşesc şi o celebrează se adresează crucii ca unei adevărate persoane. Crucea este văzută aproape ipostaziată, deci nu e tratată ca un simplu obiect, ca un simplu principiu sau regulă cosmologică matematică, un principiu abstract, ci este personalizată. Un lucru m-a impresionat încă de când eram student aici la Teologie şi, studiind, mi-am dat seama că Biserica ascunde o mare taină şi o mare profunzime în cântările şi în tradiţia sa liturgică, faptul că tratează crucea ca o adevărată persoană. Faptul acesta l-am înţeles mai bine la sfinţirea unei biserici. Lăcaşul bisericii este văzut ca o adevărată persoană, ca o persoană botezată: e spălat, e miruns, lăcaşul bisericii de zid e tratat ca un fel de persoană preliminară, pentru că el este personalizat asemeni Crucii. Crucea nu este un simplu principiu sau obiect abstract, ea exprimă - cum spuneam - însăşi esenţa legii personale, pentru că persoana care se dăruieşte prin dăruire câştigă, prin sacrificiu împlineşte. Nu este deloc o întâmplare faptul că Crucea este tratată ca o persoană, pentru că în ea vedem legea vieţii lui Hristos, legea vieţii noastre, şi nu este deloc un hazard faptul că este tratată astfel, aşa cum am spus că este pusă pe Sfântul Disc. Crucea, ca şi icoana, faţa Domnului pusă pe lemn, devin locuri ale prezenţei personale a lui Iisus Hristos. Prin aceasta şi Crucea primeşte o cinstire personală şi este realmente - cum spune Acatistul - „păzitoare a creştinilor“, îi fereşte de atacurile celui rău, le dă siguranţă. Pentru că în primul rând puterea Crucii este puterea vieţii celei noi, dar şi semnul prin care creştinii se apară de stăpânitorii acestei lumi, a vieţii decăzute, a vieţii egoiste, a vieţii păcătoase de care ne ferim noi, toţi creştinii, prin semnul Sfintei Cruci.

(Alexandru-Constantin CHITUŢĂ)