Prin Cruce, viaţa noastră se apropie mai mult de Dumnezeu

Crucea vrea să aducă şi să facă prezentă în viaţa oamenilor această putere extraordinară pe care o conţine legea dăruirii, legea câştigării prin renunţare, şi de aceea tot ce se face în Biserică, fiindcă se face prin puterea lui Hristos, se face prin semnul Sfintei Cruci, care este semnul acestei vieţi noi, viaţă nouă care se câştigă prin moarte. Aşa cum am spus, Adam a vrut viaţa cu orice preţ şi a ieşit moartea, tot astfel crucea, care ne însemnează şi care este un semn al renunţării, e ca un X, care barează, e ca un semn de interdicţie, de oprire. Crucea are deci un semn de oprire; noi ne oprim de la păcat, ne oprim de la lucrurile diavolului, ca apoi, din puterea acestei barări şi renunţări, să ţâşnească altă putere, o viaţă care vine de Sus. Aşa cum spunea frumos părintele Stăniloae, Dumnezeu a făcut lumea ca un dar şi a pus Crucea pe acest dar. Celui care nu ştie să se apropie de darul lumii prin cruce, darul lumii îi devine prilej de păcat şi de sminteală. Cei care înainte să se apropie de dar, de lume, îşi fac semnul Sfintei Cruci ştiu să se apropie de orice lucru din lume fără ca lumea să devină prilej de păcat şi de atracţie păcătoasă. De aceea spun şi Sfinţii Părinţi ca la începutul oricărui lucru pe care îl săvârşim să ne facem semnul Sfintei Cruci. De pildă, ne însemnăm cu semnul Crucii şi înainte şi după masă, însoţindu-l cu rugăciune, iar mâncarea noastră nu devine prilej de păcat, iar somnul nostru cu crucea pe pernă, aşa cum ne spune şi rugăciunea de seară, devine un somn în Dumnezeu, şi nu un somn al păcatului. De acea creştinii din cele mai vechi timpuri şi până astăzi îşi fac semnul Sfintei Cruci spre a nu fi prilej de păcat, ci de unire cu Hristos prin renunţare. Deci renunţăm ca somnul, mâncarea, munca şi viaţa noastră să devină prilej de patimi şi, dimpotrivă, vrem ca viaţa noastră să se apropie mai mult de Dumnezeu.

Prin desacralizare şi magie se ratează înţelesul duhovnicesc al Crucii

-Asistăm în ziua de astăzi la o utilizare nu numai în sens eclezial, să spunem aşa, a Sfintei Cruci. Întâlnim, spre exemplu, reprezentarea Sfintei Cruci pe tot felul de obiecte, pe vestimentaţie sau ca accesoriu al acesteia. Cum vedeţi această schimbare şi micşorare a sensului Sfintei Cruci?

-Da, acum civilizaţia în care trăim este o civilizaţie a imaginii şi mai mult a abuzului de imagini şi de simboluri, scoase din context şi devenite simple accesorii ale vestimentaţiei şi ale modei. Această vehiculare la nivelul prezenţei publice a acestor semne religioase vine dintr-o dorinţă, inconştientă oarecum, a omului de a manipula sensurile şi simbolurile religioase. Un risc a existat, şi trebuie să spunem şi acest lucru, chiar şi în civilizaţia tradiţională creştină, de a folosi de multe ori şi icoanele şi semnul Sfintei Cruci cu rost şi fără rost. O încercare de manipulare magică a simbolurilor creştine a existat chiar şi la nivelul tradiţiei creştine populare. Există astăzi o tentaţie de a folosi magic nu numai semnul Sfintei Cruci, ci şi ierurgiile şi Sfintele Taine, este o tentaţie a omului de a capta el forţa Sfintelor Taine, a icoanelor, a Sfintei Cruci, în serviciul lui propriu, de a folosi crucea şi la magie şi la alte lucruri. Este şi dimensiunea aceasta negativă a cinstirii Sfintei Cruci pentru că nu toţi creştinii au avut conştiinţa aceasta curată pe care o propovăduieşte Biserica, mulţi au acceptat creştinismul, dar au încercat să se folosească de elemente din creştinism tot pe fondul existenţei magice cu semnul Sfintei Cruci, cu apă sfinţită, cu icoane. Există - trebuie să recunoaştem - şi o patologie religioasă de tip magic; este o degradare a religiosului, care trage simbolurile creştine spre religiile păgâne, şi există manipularea aceasta în societăţile moderne care se vor secularizate, postcreştine, o manipulare desacralizată, profanizată, în care vedem crucile apărând pe cercei, pe vestimentaţie; o pervertire care se face prin desacralizare. Este o formă de reducere a simbolurilor religioase la rangul de simple semne, de accesorii şi de comunicări superficiale între oameni.

Biserica trebuie să-şi apere tradiţia ei liturgică şi religioasă de aceste două ispite, atât de pericolul magic, cât şi de pericolul desacralizării simbolurilor religioase. Sunt două moduri în care oameni ratează de fapt înţelesul duhovnicesc al simbolurilor religioase, de pildă cinstirea Sfintei Cruci. Aceasta trebuie să ne ducă la o mai bună şi intensă cateheză în viaţa Bisericii, prin care trebuie să explicăm oamenilor care sunt semnificaţia şi sensul Sfintei Cruci: că Sfânta Cruce nu este un simbol magic şi nu poate fi bagatelizată şi scoasă din context; Crucea poate fi mântuitoare în Biserică pentru oamenii care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi au o viaţă duhovnicească; Crucea devine Pom al vieţii doar atunci când se află în mijlocul raiului, iar raiul pe pământ este Biserica. Este un apel să ne întoarcem la recuperarea sensului adevărat al simbolurilor religioase în Biserică, fiindcă în Biserică ele îşi primesc toate sensurile, fără ca ele să se degradeze sau să cadă în derizoriu.

(Alexandru-Constantin CHITUŢĂ)