Mircea Radu IACOBAN

Nici nu ştiu dacă a ajuns în librării – am luat-o direct din tipografie: cartea se numeşte „Reporter pe frontul din Transnistria” şi este semnată de buzoianul Dumitru Ion Dincă, cunoscut în lumea literelor ca autor al unor volume de versuri şi de publicistică diversă. De astă dată, Dincă îşi propune să surprindă, adevărat, cu mare întârziere, realităţi ale unui război uitat – conflictul de la Nistru din anii 1991-1992. Cartea m-a interesat în mod deosebit pentru că, atunci şi acolo, mă aflam în calitate de corespondent de front, trimis al gazetei bucureştene „Românul”. Din câte înţeleg, D.I. Dincă, reporter la „Tineretul liber”, a furnizat ziarului său materiale de presă rezultate în urma unei (sau unor) călătorii pe linia frontului; n-a avut o acreditare permanentă de la Ministerul de Externe, ci a beneficiat doar de autorizarea unor deplasări în zona de conflict. Motiv pentru care cartea însumează doar 48 de pagini (de ce-o fi intitulată „opera omnia”?), unele într-adevăr relevante, altele, mai deloc.

Faptul că nu ni s-au încrucişat drumurile în preajma punctelor fierbinţi Malovata, Cocieri, Dubăsari se explică, probabil, prin cinica harababură ce caracteriza situaţia de pe linia frontului. Citez din carte: „Aici nu există propriu-zis inamici, ci doar oameni care trag unii în alţii, care se ucid pentru că cineva le-a spus să ucidă” (p. 21). De ce poate fi util acest întârziat „remember” al unui război pe care amândouă părţile combatante ar prefera să-l uite? Din pricina similitudinilor cu situaţia actuală din estul Ucrainei. Ceea ce vicepreşedintele Ruţkoi declara în 1992 („Rusia nu-şi va părăsi compatrioţii la nevoie”) şi întărea ministrul de Externe Kozârev („Rusia va apăra drepturile ruşilor din celelalte state ale CSI, iar dacă va fi necesar, vor fi folosite în acest scop metode de forţă”) constituie şi acum temei doctrinar pentru Kremlinul lui Putin. Şi-n războiul de la Nistru, şi-n conflictul din Ucraina, Rusia a încercat şi încearcă să lase impresia că nu se implică direct, deşi este limpede pentru oricine că tancurile şi lansatoarele de rachete ce înarmează militanţii pentru „Noua Rusie” n-au fost... cumpărate pe internet!

Îmi amintesc subterfugiile utilizate în 1991-1992 la Tiraspol, unde câte o mână de babe „revoluţionare” capturau camioane cu arme şi muniţii de la Armata a XIV-a, spre a le preda cu tot cu şofer generalului de tristă amintire Chiţac, ajuns în slujba transnistrenilor. (Profit de împrejurare pentru a face câteva necesare corecturi: pe ministrul Securităţii îl chema Anatol Plugaru şi nu Ion, satul menţionat la pag. 32 se numeşte, de fapt, Holercani, cel de la pag. 51, Grigoriopol, pe comandantul Armatei a XIV-a (pag. 52) îl chema Netkaciov şi nu Netiacev – ar mai fi şi altele, dar spaţiu nu-i). Confuzia ce domnea în rândul armiei moldovene (de fapt, Chişinăul nici n-avea, la ora aceea, armată: a fost trimisă pe front Poliţia) trece şi-n paginile cărţuliei: „Am văzut că şi tancurile lor ard. Le putem ţine piept!” (p. 19) şi, peste patru pagini: „Armele noastre automate în faţa tancurilor ruseşti nu înseamnă nimic. E ca şi cum ai vrea să tragi cu praştia în Dumnezeu.”

Cu adevărat importantă pare a fi discuţia privind Transnistria; D.I. Dincă o acroşează citând un fragment dintr-o Declaraţie a lui Ion Iliescu (care ar fi mers la o sesiune de comunicări ştiinţifice, nu la postul rusesc „Ostankino”): „Transnistria nu a fost niciodată pământ românesc, este <meritul> lui Stalin de a fi produs un alt factor de discordie între state.” Teză, totuşi, greu de acceptat, dacă nu ţinem seama şi de opiniile basarabenilor. Scriitorul Serafim Saka îmi declara în 1991 (vezi cartea „Zece ani de foc”): „Transnistria este o excrescenţă ce nu trebuie nicicând inclusă în organismul nostru statal. Avem de a face cu geografia lui Stalin, iar noi, anti-stalinişti declaraţi, vărsăm sânge pentru a-i prelungi existenţa. Şi doar avem adevărata geografie, aceea a lui Eminescu: de la Nistru pân-la Tisa.”

În sfertul de veac scurs de la conflictul de pe Nistru, opiniile s-au mai nuanţat, dar nu fundamental. „Romanian global news” a publicat recent un interviu cu generalul Ion Costaş, ministru al Internelor şi Apărării în 1991-1992. El consideră că Republica Moldova, în conformitate cu normele internaţionale, n-are dreptul să renunţe la un teritoriu care, de facto şi de jure, îi aparţine. „Totuşi, s-ar putea realiza un schimb de teritorii, dacă ar binevoi Ucraina să ia Transnistria şi să ne dea sudul Basarabiei, Bugeacul şi Bucovina”. Şi tot Costaş: „Oricum, Ucraina nu cred că va accepta un schimb de teritorii”.

Asupra acestui interesant (şi important) interviu voi reveni.