Sfântul Pavel spune că iubirea sau dragostea este una din roadele prezenţei Duhului care şi-a găsit sălaşul în inima creştinului

Sfântul Pavel spune că iubirea sau dragostea este una din roadele prezenţei Duhului care şi-a găsit sălaşul în inima creştinului (Gal. 5, 22). Considerăm că pentru o mai bună înţelegere a iubirii creştine se impune aici o scurtă analiză filologică a cuvântului „iubire“. Se ştie că în limba română sunt doi termeni: „iubire“ şi „dragoste“, fără însă a se preciza la cine se referă iubirea. Să nu uităm că limba şi cultura greacă a fost vârful de lance al culturii europene şi de aceea termenii greceşti se regăsesc în mai toate domeniile activităţii umane. Ei bine, pentru cuvântul „iubire“, scrierile nou-testamentare, păstrate în limba greacă, în dialectul popular, sunt patru termeni pentru a reda ideea de iubire, cu diferite nuanţe. Aceştia sunt: eros, philia, storge şi agapi. Cuvântul „eros“ exprimă doar iubirea carnală sau senzuală şi de aceea scrierile nou-testamentare nici nu-l folosesc. Mai puţin frecvent apare cuvântul philia, care este mai apropiat de sensul lui eros, dar exprimă ceva în plus. Acesta nu este agreat de scrierile sfinte fiindcă exprimă o iubire trecătoare, legată de un oarecare interes. Aristotel spunea că „plăcerea iubitului este să privească îndelung la iubita sa, iar plăcerea iubitei este să primească atenţiile iubitului ei, dar de îndată ce se ofileşte frumuseţea iubitei, prietenia (philia) se ofileşte şi ea, iar iubita nu se mai bucură de nici o atenţie din partea iubitului“. Aşadar, acest tip de iubire nu-i de durată şi este folosit doar ocazional în Noul Testament.

Un alt termen pentru iubire este storge şi se referă mai ales la iubirea familială, adică a părinţilor pentru copii şi invers, precum şi iubirea dintre fraţi. Ei bine, Noul Testament nu agreează nici acest tip de iubire, întrucât nu este expresia unei iubiri sincere şi nici de durată sau de neclintit. Într-adevăr, oricât de mult şi-ar iubi părintele un copil, iubirea acestuia se poate diminua când copilul nu ajunge la înălţimea aşteptărilor părinteşti. Ca să nu mai vorbim de iubirea copiilor pentru părinţii lor, îndeosebi când aceştia devin prea longevivi şi ajung la neputinţe, boli grave ori senilitate. De aceea nici acest tip de iubire nu are prea mare relevanţă. De ce? Pentru că nici aceasta nu poate fi statornică şi nici lipsită de interes, iar când dispare interesul, dispare şi iubirea. În cărţile biblice, când se vorbeşte de iubire, se foloseşte cuvântul grecesc agapi. Unii afirmă că acest termen s-a născut şi impus în gândirea creştină chiar de la început. Ne întrebăm de ce s-a preferat acest cuvânt şi prin ce diferă iubirea creştină recomandată de Iisus de alte feluri de iubiri? Sensul cuvântului se focusează pe textul din Matei 5, 43-48, care ne arată clar că Dumnezeu nu-i iubeşte pe oameni selectiv, ci la pauşal, trimiţând binecuvântările Lui, ploaia, căldura şi lumina peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Hristos deci ne îndeamnă să-L imităm în iubire pe Părintele Său, adică să-i iubim şi pe cei care nu sunt deloc atrăgători şi poate mai puţin vrednici de a fi iubiţi, mai cu seamă pe duşmani sau pe cei care ni se par a fi duşmani, de la care n-aşteptăm nimic în schimb. Mai presus de toate, iubirea creştină nu trebuie să se limiteze doar la declaraţii sau sentimente. Aşa cum din dragostea platonică nu se nasc copii, nici din iubirea teoretică nu se nasc virtuţi mântuitoare de suflet. Din Biblie rezultă că dragostea divină pentru noi oamenii a fost şi este una jertfelnică.

Se ştie că la noi, ortodocşii, se foloseşte mereu cuvântul agapă, ce exprimă ideea de iubire dezinteresată sau jertfelnică. Creştinii noştri ştiu că la un hram de biserică se organizează un prânz sau o cină festivă numită agapă. De ce nu s-a numit altfel? Din raţiuni de pedagogie misionară a Bisericii. Se ştie că la o agapă cei care participă mănâncă şi beau pe gratis, iar cheltuielile le suportă gazda care-i ospătează pe invitaţi din dragoste frăţească şi în numele lui Hristos. Scopul principal al organizării de agape este totuşi ca să ne reamintim că Hristos a folosit frecvent în parabole motivul ospăţului sau al cinei cu mulţi invitaţi, iar cheltuielile le suportă gazda. Este evident că gazda cea Mare este Tatăl ceresc care ne cheamă pe toţi să gustăm din cina Sa şi că El a jertfit pentru toţi viţelul cel gras şi mult, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, ca să nu plece nimeni flămând de la ospăţul Domnului, dar condiţia primirii la cină este practicarea iubirii.

(pr. prof. univ. Petre SEMEN)