Postul Mare - răstimp de primenire şi nevoinţă

Postul Mare este unul din cele mai frumoase răstimpuri liturgice ale anului bisericesc, în care suntem chemaţi la pocăinţă şi postire intensă, adică la primenire sufletească (mărturisirea păcatelor în Spovedanie, precum şi întărirea gândului de a ne îndrepta viaţa) şi la nevoinţă trupească şi sufletească (abstinenţă de la alimente de origine animală - carne, ouă şi lactate - , dar şi de la păcat şi de la răutate; înmulţirea rugăciunii şi a faptelor bune).

Pentru a folosi o metaforă, am putea spune că Biserica, prin slujbele specifice acestei perioade (Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul), ne invită să ne facem o „revizie, inspecţie tehnică“ riguroasă asupra vieţii noastre. Este un fel de „răsucire“ înspre noi înşine, concretizată în asumarea propriei noastre interiorităţi, care ne va ajuta să avem o imagine mai justă despre noi înşine.

Desigur, toate acestea devin realizabile, dacă vom ţine cont de rostul esenţial al postirii: schimbarea conţinutului păcătos al vieţii noastre în tânjire perpetuă de a-L cuceri pe Dumnezeu să vină în inima noastră. Dacă energia postului nu ne schimbă sau nu ne virează existenţa de la păcat la virtute, de la cele pământeşti la cele cereşti, de la cele trecătoare la cele veşnice, de la diavol la Dumnezeu, atunci rămâne o simplă dietă alimentară, fără putinţa de a ne determina să dorim cât mai mult săvârşirea binelui. Nu postirea în sine este importantă, ci bucuria inimii de a-L avea pe Dumnezeu ca pe Mirele cel mai de preţ al vieţii noastre.

Nevoinţa postirii - o realitate actuală, pentru că actuală este şi libertatea spirituală

S-ar putea cineva întreba: de ce e nevoie să postim? Nu cumva este total inactual? De ce postul presupune în dubla lui dimensiune - sufletesc (de la păcate şi răutate) şi trupesc (abstinenţă de la anumite alimente) - o luptă împotriva a tot ceea ce este rău în noi înşine? De ce trebuie să postim şi trupeşte pentru a stârni în noi dorul după Dumnezeu?

Răspunsul poate părea paradoxal pentru ideologia lumii de astăzi: postul afirmă demnitatea noastră de fiinţe spirituale, care avem ca trăsătură esenţială capacitatea de a fi liberi de tot ceea ce ne desfigurează, spiritual vorbind, ca oameni.

Libertate este să poţi să te înfrânezi, atunci când ai tendinţa de a te îmbuiba şi de a-ţi maltrata stomacul; libertate este să înveţi ce înseamnă să renunţi la ceva ce-ţi place foarte mult; libertate este să refuzi oferta răului, care te transformă într-un sclav al lui, şi să doreşti binele, care ţi se pare mai greu de făptuit; libertate este să decizi să ai o minte „sprintenă“, ca urmare a postirii; libertate este să te rogi, ca în felul acesta să te smulgi din tot ceea ce te ţine legat de cele ale teluricului; libertate este să vezi că o tânără/un tânăr poate să ţină, cu suficientă lejeritate, o dietă severă pentru a scăpa de kilogramele în plus, iar tu eşti neputincios în a te abţine de la ceva; libertate este să constaţi că este un „trend“ să mănânci vegetarian sau raw food, iar tu nu poţi renunţa în ruptul capului la „leguma“ care se numeşte carne; libertate este să constaţi că altul posteşte, având în suflet încredinţarea că în felul acesta îşi struneşte voinţa şi că mai domoleşte pornirile năvalnice şi instinctuale ale trupului; libertate este să crezi că mâncarea de post, aşa cum inspirat spunea Patriarhul Bisericii noastre, PF Daniel, este cea care ne dă imboldul de a fi oameni de lumină, pentru că vegetalele se dezvoltă prin asimilarea energiei luminoase; în sfârşit, libertate este şi să doreşti, cu toată fiinţa ta, libertatea, pe care numai viaţa spirituală ţi-o poate afirma deplin.

Prin urmare, postul este actual, pentru că actual este şi să ne exercităm libertatea spirituală ori de câte ori simţim că ne înrobesc viciile şi patimile, care ne fac să demisionăm de la vocaţia noastră de a fi în comuniune cu Dumnezeu.

Canonul Sfântului Andrei al Cretei - un veritabil „tomograf“ duhovnicesc

Una dintre slujbele specifice Postului Mare este Canonul Sfântului Andrei Criteanul, care se săvârşeşte, în fapt de seară, în zilele din prima săptămână, cu excepţia zilei de vineri, şi în miercurea din săptămâna a cincea din această perioadă. Conţinutul acestei bijuterii a imnografiei ortodoxe este ca un tomograf duhovnicesc: dacă interiorizăm, metabolizăm fiecare stihiră a acestei cântări sublime, vom ajunge la acea stare de revelaţie interioară în care descoperim că suntem păcătoşi, că suntem, realmente, bolnavi şi că avem nevoie de vindecare spirituală. Doctorul este Hristos, asistenţii sunt toate personajele biblice, care au avut o viaţă sfântă, iar tratamentul sunt Pocăinţa şi Sfânta Cuminecătură.

Mai mult, Canonul cel Mare ne dă putinţa să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine. Avem şansa de a ne vedea ca într-o oglindă, prin care ni se face o spărtură în conştiinţa tăbăcită de păcate, pentru a constata uimiţi de ceea ce vedem, exclamând în duh de rugă: „Doamne, Tu atât de minunat m-ai creat, atât de frumos m-ai făcut, şi eu trăiesc într-o asemenea mizerie!“

Întâlnirea cu propria noastră murdărie spirituală este cea care inaugurează în noi dorul după restabilirea frumuseţii interioare pierdute din cauza negrijii noastre.

În aceasta constă energia binefăcătoare a Canonului cel Mare: prin Hristos şi tratamentul Pocăinţei şi al Împărtăşaniei putem recâştiga frumuseţea raiului pierdut al sufletului nostru.

(† PS Ignatie Mureşanul)