Mai bine poala popii

Deosebirea dintre fotbalul adevărat şi ceea ce se practică la noi este colosală. Iar când zic „fotbal”, prin asta înţeleg nu doar ce se vede pe gazon, ci tot: organizare, structuri, conducere, salarii, pensie, asigurări etc. Dacă luăm oricare din aceste elemente la analizat, constatăm fără pic de efort că nu există nimic care să-i dea dreptul fotbalului de la noi să se considere profesionist, adică din aceeaşi familie cu ăla din Anglia, Italia, Spania... În loc de reguli, regulamente, în general legi, fotbalul nostru se conduce după „fiţe şi impresii”, sentimente, sloganuri tipizate lipsite de orice conţinut şi, mai presus de orice, după declaraţii de fidelitate. Bunăoară, în loc să i se măsoare fotbalistului calităţile native în conexiune cu vârsta, cu capacitatea de efort, cu cea de evoluţie la nivel cât mai înalt, în loc de toate astea el este apreciat în funcţie de cât de tare dă pe goarnă că de când mă-sa l-a făcut a visat să se-mbrace, de exemplu, în vişiniu, ori că ţelul lui suprem a fost, este şi va fi să fie câine până la moarte. Ca atare, se ajunge până la situaţia în care câinele până la moarte se îmbată în vin şi latră imnul adversarilor. Nu la televizor ori în Piaţa Universităţii, ci într-o casă de om. Suficient pentru a fi exclus din lot. Evenimentele din ultimele 2-3 zile aduc confirmări suplimentare ale stării de balamuc bazat pe vorbe, şi-atât. Vă amintiţi de Guriţă şi hotărârea lui de a sta, eventual pe veci, la Petrolul, dar neapărat până ia titlul? A fost suficient un telefon de la Madrid, şi Guriţă a tăiat-o, până să ne lămurim bine, fix la Getafe. Locul lui de „lup galben până la moarte” cică îl ia Răzvan. Da, dar nu oricum, ci numai după ce pupă, cu martori, în semn de credinţă veşnică, steagul Petrolului. Eu zic că mai bine şi mai de efect ar fi să încerce cu poala popii.