„Rugăciunea uneşte sufletul cu Dumnezeu“

Unul dintre efectele imediate ale rugăciunii constă într-o stare de unificare interioară. Gândurile nu ne mai tulbură atât de mult, mintea şi inima par împăcate una cu alta, duhul nostru se cufundă într-o stare liniştită. Rugăciunea ne unifică părţile disparate de patimi ale sufletului. "Ia aminte la modul rugăciunii cu cugetul: convorbirea cu Dumnezeu depărtează gândurile pătimaşe; căutarea minţii la Dumnezeu alungă înţelesurile lumii; umilinţa sufletului izgoneşte dragostea de trup. Rugăciunea, rostind neîncetat dumnezeiescul nume, se vădeşte ca o conglăsuire şi unire a minţii cu raţiunea şi cu sufletul, "căci unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 20). Astfel, deci, "rugăciunea, adunând din învrăjbirea prin patimi şi legând între ele şi cu sine cele trei părţi ale sufletului, uneşte sufletul cu Dumnezeu, Cel în trei ipostasuri" (Sfântul Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreşti, în: Filocalia, vol. VII, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 54-55). Atunci când mintea noastră se roagă cu stăruinţă, gândurile pătimaşe încep să se îndepărteze. De vreme ce ele sunt doar săgeţi ale demonilor care încearcă să ne sperie sau să ne întoarcă atenţia de la cele sfinte, pot fi contracarate printr-o concentrare adâncă şi nădejdea că Dumnezeu ne aude şi nu ne va lăsa să ne chinuim inutil. Acesta este primul stadiu al rugăciunii. Pe măsură ce înaintăm în rugăciune, înaintăm şi în înţelegere, părăsind încetul cu încetul sensurile exterioare ale lucrurilor. Intrăm astfel în raţiunile ascunse ale evenimentelor din viaţa noastră şi în cele ale lumii în general. Contemplând lucrarea lui Dumnezeu asupra noastră ne hrănim rugăciunea şi o facem adâncă. Însă pentru a păstra rugăciunea adâncă este necesar să avem umilinţa inimii care ne ajută să trecem cu uşurinţă peste nevoia de comoditate a trupului. Această rugăciune profundă ne unifică în cele din urmă interior şi ne uneşte cu Dumnezeu. Doar uniţi interior prin rugăciune putem să simţim şi să gustăm apropierea de Cel Care este Unul în trei Persoane.

Roadele rugăciunii

Unificarea interioară nu este singurul rod bogat al rugăciunii. "Rugăciunea întâi şterge din suflet ruşinea păcatului prin chipurile virtuţii, apoi, zugrăvind iarăşi frumuseţea trăsăturilor dumnezeieşti prin sfânta cunoştinţă dobândită la vremea ei, înfăţişează sufletul lui Dumnezeu. Iar sufletul îndată cunoaşte pe Făcătorul său, căci "în ziua în care Te voi chema, iată am cunoscut că Dumnezeul meu eşti Tu". Dar e şi cunoscut de Dumnezeu, căci zice: "A cunoscut Domnul pe cei ce sunt ai Lui" (2 Timotei 2, 9). Cunoaşte pe Dumnezeu pentru curăţia chipului, căci tot chipul tinde spre model şi este legat de el; şi e cunoscut pentru asemănarea prin virtuţi, căci prin aceasta are şi cunoştinţa lui Dumnezeu şi este cunoscut de Dumnezeu" (ibid., p. 55). Dispariţia păcatelor şi a imaginilor păcătoase din suflet nu se face doar printr-o ştergere care nu pune nimic în locul lor. Sufletul uman nu poate rămâne într-o stare de indiferenţă sau ignoranţă. El are nevoie de sădirea virtuţilor care îl conduc apoi spre unirea îndumnezeitoare cu Cel care l-a creat. Cunoaşterea lui Dumnezeu este cea care zugrăveşte în noi trăsăturile dumnezeieşti, făcându-ne asemenea cu Dumnezeu şi ridicându-ne la împlinirea noastră ca fii ai Săi.

(sursa: Ziarul Lumina)