Ruga la Sfanta Manastire Voronet

17 decembrie 1989: E un început în tot sfârşitul! Se dă alarmă de luptă în toată ţara! Românii ridică ochii şi ruga la cer: Doamne, întoarce iarăşi faţa spre noi, luminează-ne şi ne miluieşte, să ieşim din iadul comunist şi să revenim în rândul lumii libere! Nu ştiam ce începe...

Se anunţă că România este atacată de 'forţe imperialiste', armata a primit ordin de luptă. La Timişoara, se trage în demonstranţi. Se moare! Se moare pentru o cauză! Se moare cu speranţă, după ce s-a trăit în deznădejde o jumătate de veac...

După două secole de la Comuna din Paris, un alt anno mirabilis, cum numeşte Papa Ioan Paul al II-lea anul 1989. După două sute de ani de la Revoluţia Franceză, care propovăduia libertate, egalitate, fraternitate, în calendarul Libertăţii umane încrestăm şi noi, cu sânge, o nouă speranţă, care ne înnobilează ca cetăţeni, ca români: la Timişoara, mai întâi, apoi în toată ţara, se scandează Libertate! Jos comunismul! Înviem din moarte!

Astăzi, pe 17 decembrie, este praznicul Sfântului Prooroc Daniel, unul dintre cei patru Prooroci ai Vechiului Testament care anunţau venirea lui Mesia, apropierea unei noi ere care trebuia să fie centrată pe credinţa în iubire, pe iubirea aproapelui... Iar mâine, 18 decembrie, praznicul Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul de la Voroneţ – nimic nu e întâmplător, totul e proniator... Sfinte Daniil, roagă-te pentru noi, să ieşim din nou la Lumină!

Libertate! Libertate: eliberarea de demoni, dintre care cel mai rău este frica; şi eliberarea de ură, alt demon care ne-a făcut viaţa, iad. Demon hrănit cu ignoranţă, hrănit bine, cu ignoranţă din belşug, că aceasta se găsea pretutindeni, creştea necultivată şi nestingherită, înghiţind tot ce-i stătea în cale...

Egalitate! Mântuitorul predică egalitatea fiilor lui Dumnezeu-Tatăl în faţa Judecătorului. Altfel, la împărţirea talanţilor, oamenii nu sunt egali: cei capabili să-i înmulţească primesc mai mulţi talanţi, cei mai puţin dotaţi, primesc după puterile lor de a spori darul. De a spori darul!

Revoluţionarii francezi de la 1789 sunt consideraţi atei sau prea puţin influenţaţi de învăţătura creştină, dar susţin egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Declarându-şi deschis ateismul, comuniştii transformă abuziv dezideratul egalităţii în egalitarism, o egalitate prost înţeleasă, sugestiv redată de metafora lui Walt Whitman, leaves of grass: fire de iarbă – iarba peste care a trecut coasa! În 1989, după ce coasa ne-a tot nivelat mai bine de patru decenii, eram sătui, exasperaţi de egalitarism. Poporul român are un proverb: „Şi mârţoaga ar vrea să trăiască în grajd de armăsar.” Facem corect distincţia între mârţoagă şi armăsar. Când valorile nu sunt egale, şi nici contribuţiile la bunăstarea obştei, egalitatea pretenţiilor şi a revendicărilor este absurdă: „Să aibă tot cei laşi ar vrea/ Pe neluptat!” - zice George Coşbuc.

„Să învăţăm iubirea faţă de semeni, dacă vrem să supravieţuim!”

Fraternitate! Mântuitorul pe care îl anunţa Proorocul Daniel a venit pe pământ din iubirea Tatălui faţă de creaţia Sa, în numele iubirii care este esenţa divină a omului şi care ar trebui să definească fiinţa umană. Fraternitatea invocată la 1789 ar putea fi considerată, cel puţin parţial, sinonim al iubirii: iubirea de frate nu cunoaşte margini... dacă nu ne gândim la Cain şi Abel, la rivalitatea fraternă sau la ceea ce exprimă vorba românească frate, frate, dar brânza-i pe bani. Dacă este Iubire, nu rămâne loc de rivalitate şi întotdeauna ajunge şi brânza... Marea şi dureroasa absenţă care a caracterizat comunismul este iubirea aproapelui. Din 1917, de la marea revoluţie socialistă din octombrie (care a început, de fapt, la 7 noiembrie şi al cărei nume îl scriam la şcoală cu majuscule!) până în 1989, oamenii au uitat ce înseamnă să-ţi pese de celălalt, să te doară suferinţa celor din jur; iar efectele se vor simţi multă vreme de aici înainte... Vorba lui Marin Preda: „Unde iubire nu e, nimic nu e.” Acolo e iadul.

Comunismul ne-a învăţat sistematic ura sau, oricum, a exacerbat-o sub forma mâniei proletare: fratele devenea cu uşurinţă duşman de clasă, duşman al poporului ori element retrograd, contra-revoluţionar, duşmănos. O perpetuă incitare la ură, care genera teroarea. O jumătate de secol de violenţă şi de ură, alimentate de ignoranţă. Va trebui să învăţăm iubirea faţă de semeni, dacă vrem să supravieţuim! Să ne amintim avertismentul lui André Malraux: secolul al XXI-lea va fi „spiritual” sau nu va fi deloc! Ar fi bine să fie un timp al credinţei în iubire, al convieţuirii paşnice, al deschiderii ecumenice, pe principiul live and let live, trăieşte şi lasă-i şi pe ceilalţi să trăiască...

Bucovina, o ţară binecuvântată

Bucovina! O ţară binecuvântată, în care pământul nu aşteaptă decât să-l mângâi ca să rodească, apele de cleştar te îmbie să-ţi potolească setea şi să-ţi ofere peşte proaspăt, satele râd în soare, cu case mândre, cu grădini înflorite şi uliţele îngrijite, străjuite de nuci sau castani, cu troiţe meşteşugit cioplite şi fântâni de gospodari la răscruci... O ţară bogată, în care „unde sapă sapa locul, sare din pământ norocul”, dar bogată mai ales prin oamenii săi înţelepţi, harnici şi omenoşi, primitori şi darnici ca şi pământul care îi hrăneşte.

Stranie coincidenţă onomastică: cel mai mare duşman al Bucovinei s-a numit Bucov, era general în armata austriacă venită, în secolul al optsprezecelea, să distrugă bisericile şi mănăstirile ortodoxe, din ordinul împăratului. Ştia împăratul unde să lovească pentru a îngenunchea un popor – aşa cum luptătorii ştiu unde se dă lovitura „de graţie”...

În mai multe locuri, frescele vechi de peste cinci veacuri poartă urmele ruşinoase şi dureroase ale barbariei soldaţilor austrieci, care şi-au scrijelit numele lor sau pe ale fiinţelor iubite, „spre nemurire”. Mă întreb ce-or fi gândit, ce-or fi simţit oamenii aceia, aflaţi la mii de kilometri de casă pentru a îndeplini ordinul absurd al unui împărat pe care nu-l interesa cine suferă, cine rabdă, cine plăteşte preţul „victoriilor” sale. Câţi soldaţi austrieci n-or fi murit pe pământ străin, răpuşi de boli sau răniţi şi abandonaţi de ai lor? Or fi avut remuşcări, în ceasul morţii, pentru blestemăţiile făcute în campaniile lor declarate „glorioase”? Erau şi ei creştini, se rugau aceluiaşi Mântuitor, pentru izbăvire şi aceleiaşi Sfinte Maici, pentru mângâiere! Icoane aveau şi ei acasă, în bisericile catolice, pe care le venerau, ca şi noi, ortodocşii; cum au putut distruge atunci lăcaşuri de cult creştine? De la turci şi tătari, nu era de mirare... De mirare rămân distrugerile şi atrocităţile creştinilor împotriva fraţilor de credinţă! Poate de mirare ar părea şi îndurarea neaşteptată a musulmanilor faţă de mozaicurile din Catedrala Sfintei Sofia din Constantinopol care Îi reprezintă pe Maica Domnului şi pe Iisus Hristos (pe care Îl recunoşteau ca profet), după ce au transformat biserica în moschee. Nu degeaba spune un proverb: „Tratează-ţi prietenii ca şi când mâine ţi-ar putea fi duşmani, iar duşmanii, ca şi când, într-o bună zi, ţi-ar putea deveni prieteni.” Chiar dacă ne pune pe gânduri a nedumerire, este, în parte, o redare a imperativului care cere unui adevărat creştin să se roage pentru duşmanii săi... Dar nu şi să se teamă de prieteni! Şi totuşi, ne rugăm „Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur!”

„Nu poţi să nu apreciezi ordinea şi buna rânduială care domnesc pretutindeni în Bucovina”

Istoria vorbeşte despre rolul „civilizator” al cuceritorilor întemeietori de imperii: romanii au „civilizat” teritoriile transformate în colonii, asemenea Greciei; britanicii au „civilizat”, printre altele, Egiptul şi India, considerată „perla coroanei britanice”; coloniştii europeni i-au „civilizat” pe amero-indienii pe care i-au găsit în America de Nord, ca şi pe incaşi, pe mayaşi şi pe azteci, în America Centrală şi de Sud. Ce înseamnă, la urma urmei, „a civiliza”, dacă populaţia băştinaşă din teritoriile ocupate, în mare parte exterminată, era cu mult mai veche decât cuceritorii, care au distrus şi îngropat, astfel, adevărate civilizaţii străvechi?! Pe de-o parte, Europa şi-a expediat puşcăriaşii în colonii, ca să scape de răufăcători şi criminali periculoşi; pe de alta, pretinde că a exportat civilizaţie! Duşmanul care a atacat ţara, a distrus-o şi a jefuit-o, i-a torturat şi ucis populaţia, devine „prietenul” binefăcător, care a adus cu el civilizaţie, a construit infrastructură – drumuri, poduri, apeducte şi terme, ca romanii, cale ferată, ca britanicii – şi a exploatat cu simţ de răspundere resursele naturale, transportând la „centru” tot ceea ce era valoros, pe drumuri bine stabilite, ca cele „al mirodeniilor” şi „al mătăsii”. (Astfel, perlele Indiei au ajuns la Londra, diamantele Africii, la Berlin, Paris, Madrid, Lisabona, aurul carpatic a ajuns la Viena şi Moscova, după cum gazul românesc s-a scurs, decenii în şir, prin „conducta prieteniei”...)

Nu poţi să nu apreciezi ordinea şi buna rânduială care domnesc pretutindeni în Bucovina. Oameni inteligenţi şi ambiţioşi, bucovinenii au învăţat, probabil, rostul disciplinei pe care au văzut-o la austrieci – disciplină „germană”... Calităţile înnăscute şi tradiţia populaţiei autohtone bucovinene (români, polonezi, ruteni, evrei, ucrainieni) se manifestă şi se fructifică plenar în condiţii de disciplină, autodisciplină şi disponibilitatea de a convieţui paşnic şi benefic pentru toate etniile. Dacă am avea înţelepciunea să învăţăm mereu unii de la alţii, să ne îmbogăţim reciproc, în loc să ironizăm deosebirile şi să considerăm, cu păguboasă autosuficienţă, că doar „noi” suntem deţinătorii „adevărului absolut”, că doar aşa cum ştim „noi” e bine şi corect, că nu mai avem nimic de completat, de modificat, de înnoit, de şlefuit... ce departe am fi! Să împrumut sau să aplic şi eu ceea ce îmi place şi mi se potriveşte din comoara de tradiţii ale vecinilor, să nu am prejudecata că „altfel” decât ştiu eu este neapărat greşit. Bucovinenii au avut curajul iniţiativei, după cum au avut curajul de a recunoaşte şi exploata valoarea – de a înmulţi talanţii!

La Voroneţ...

La Sfânta Mănăstire Voroneţ, pe faţada de apus, în celebra frescă reprezentând „Judecata de Apoi”, îi descoperim cu uimire pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, ţinându-se de mână în faţa porţii Raiului: cu peste cinci veacuri în urmă, aici, la Voroneţ, prindea viaţă o incredibilă imagine ecumenică avant la lettre sau, mai degrabă, o „întoarcere la origini”, o readucere laolaltă a creştinilor ca în vremurile de început, când proto-părinţii erau o familie, precum fuseseră ucenicii Mântuitorului. Sfântul Petru, „piatra” de temelie a bisericii catolice, îl trage de mână pe Sfântul Pavel, „apostolul neamurilor”, pentru a descuia împreună poarta şi a păşi deodată în Rai. Împreună, ca fraţi buni şi adevăraţi, slujind aceeaşi Cruce. Din păcate, şi după cinci sute de ani, creştinii mai caută şi inventează motive pentru a rămâne dezbinaţi... Pe pământ, sunt multe şi felurite biserici; Biserica, Una, este doar în noi.

Privim „Judecata de Apoi” în lumina arămie de asfinţit şi fresca ni se dezvăluie dominată de Dreptul Judecător aşezat maiestuos pe tron, a cărui imagine creşte pe măsură ce razele soarelui se retrag... Un memento ce se intensifică asemenea acordurilor de final dintr-o alt fel de simfonie a destinului: mezzo – forte – fortissimo, în ritmul înserării, până când umbra nopţii şi-a pronunţat sentinţa... Memento mori... Avem revelaţia că fiecare zi a noastră este Ziua Crucii: aceasta mi-e Crucea şi trebuie să o port cu demnitate până la sfârşit! Aşa cum Sfântului Împărat Constantin, aflat „la răscruce” pe câmpul de luptă, i s-a arătat în vis Crucea şi a înţeles că trebuie să ducă războiul până la capăt, pentru că avea să biruiască. Pentru noi, demnitatea e biruinţa şi aceasta ne conduce pe drumul Crucii noastre, până în faţa Judecătorului.

Sfinte Cuvioase Daniil, roagă-te pentru noi şi astăzi, cum ai făcut-o şi acum douăzeci şi trei de ani, şi ne luminează, şi ne întăreşte în drumul Crucii noastre, spre biruinţa demnităţii noastre de români!(prof. Margareta Kamla, Sibiu)