Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina

"Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu." (Luca 12, 16-21)
Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVI-a după Rusalii ne prezintă chipul unui bogat lacom, nemulţumitor şi nemilostiv, ajuns într-o stare de robie a sufletului său, printr-un ataşament exclusiv de bunurile materiale limitate şi trecătoare din lumea aceasta.
Evanghelia ne arată că, deodată, pe neaşteptate, Dumnezeu i-a făcut bogatului o surpriză cu o recoltă foarte mare de cereale, ca să vadă cum o foloseşte.
Dumnezeu l-a miluit din belşug pe bogat fără ca acesta să fi avut vreun merit; i-a făcut un mare dar, aşteptând ca şi el, la rândul său, să facă daruri altora. Dar nu a fost aşa. Recolta aceasta neaşteptată, în loc să îl umanizeze pe bogat, îl dezumanizează; în loc să îl apropie de Dumnezeu şi de semeni, îl îndepărtează de Dumnezeu şi de semeni, îl însingurează. De ce? Pentru că atitudinea lui spirituală faţă de un dar material neaşteptat care vine din mărinimia lui Dumnezeu devine o atitudine pătimaşă, care-i schimbă însuşi modul de a raţiona, îl "înnebuneşte" din cauza lăcomiei sufletului său pentru bunurile materiale. În loc să mulţumească lui Dumnezeu şi să îi ajute pe semenii săi care au nevoie de hrană, bogatul lacom uită de Dumnezeu şi de semeni. El nici nu mulţumeşte lui Dumnezeu, nici nu miluieşte pe săraci, ci se gândeşte doar la sine, se asigură material, dar se însingurează spiritual, nu se consultă cu nimeni, ci vorbeşte doar cu sine însuşi, pentru că se gândeşte numai la sine însuşi.

"Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te" (Luca 12, 19).

Evanghelia ne cheamă la îmbogăţire spirituală prin rugăciune şi fapte bune
Evanghelia de duminică, rânduită de Biserică să fie citită la începutul Postului Naşterii Domnului, ca perioadă de urcuş interior al sufletului în comuniunea sfinţilor împlinitori ai voii lui Dumnezeu şi pregătire duhovnicească pentru întâmpinarea marii sărbători a Crăciunului, este un îndemn la schimbarea modului de a vieţui, căutând mai întâi de toate "îmbogăţirea în Dumnezeu" prin comuniunea cu El în rugăciune şi cu semenii în faptele iubirii milostive. Perioada postului este un interval de timp în care omul trebuie să asculte mai mult cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi şi din Scrierile Sfinţilor, să postească şi să se roage mai mult.

Postul pacifică patimile egoiste, luminează mintea, sfinţeşte simţirile, schimbă atitudinea şi comportamentul faţă de oameni şi faţă de natură, înţelegându-le pe toate în lumina prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu. Astfel învăţăm să "avem gândul (gândirea) lui Hristos" (1 Corinteni 2, 16), să vorbim duhovniceşte ca Hristos: "Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu" (1 Petru 4, 11) şi să trăim duhovniceşte: "umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi" (Efeseni 5, 1-2; cf. Coloseni 3, 1-4 şi 17). Aşadar, postul sfinţeşte gândul, cuvântul şi fapta noastră. De la cuvântul demolator, degradant şi tulburător, care ia forma jignirii, a minciunii, a defăimării, a clevetirii, a judecării aproapelui nostru, postul şi rugăciunea ne ajută să trecem la cuvântul ziditor, care întăreşte comuniunea dintre oameni; care nu înjoseşte, ci înalţă; care nu dezbină, ci uneşte. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că atunci postim cu adevărat când ne înfrânăm şi de la vorbirea de rău sau de la judecarea altora.

Prin credinţă dreaptă şi vieţuire sfântă, creştinul răstigneşte în el patimile egoiste (mândria, lăcomia şi lenea sau comoditatea), luptă împotriva autosuficienţei şi autoafirmării ca mulţumire de sine şi ca laudă de sine.

Existenţa egoistă păcătoasă, numită simbolic "trup" sau "carne", înţeleasă nu ca materie, ci ca despărţire sau înstrăinare a omului de Dumnezeu şi ca autosuficienţă sau autoafirmare egoistă, în afara comuniunii de iubire, poate fi vindecată numai prin refacerea comuniunii duhovniceşti a omului cu Dumnezeu: "Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate. (...) Dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii" (Romani 8, 9-10 şi 13).

Întrucât "faptele trupului", ca manifestări ale existenţei umane egoiste şi căzute, împiedică pe om să intre în Împărăţia iubirii şi sfinţeniei veşnice a lui Dumnezeu, vremea postului, unit cu rugăciunea, Spovedania, Împărtăşania şi milostenia, este o perioadă de pregătire pentru a primi lumina Betleemului în sufletele noastre. Astfel, simţim că Hristos Se naşte în sufletul nostru, aducând în el pacea şi bucuria cerească, pentru ca pe pământ să fie pace şi între oameni bunăvoire, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea oamenilor. Amin.

( † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, fragment din predică)