Maica Domnului vindecă mâna Sfântului Ioan Damaschin, tăiată de iconoclaşti

Se vede în viaţa Sfântului Ioan Damaschin, pe care a scris-o preaînţeleptul Ioan, Patriarhul Antiohiei, cum că în vremea lui, Leon Isaurul era mare prigonitor al icoanelor în Constantinopol şi pe mulţi dreptcredincioşi a muncit împăratul cel urâtor de Hristos, cu multe feluri de munci. Deci, înştiinţându-se de aceasta, Ioan Damaschin, pe care îl avea împăratul saracinilor ca întâiul sfetnic, scria în fiecare zi scrisori şi le trimitea în Constantinopol dreptcredincioşilor, în care arăta, cu mărturii vrednice de crezut, cum că toţi care nu se închină sfintelor icoane sunt eretici şi fără de Dumnezeu şi de Împărăţia lui Hristos străini. Auzind împăratul despre aceasta, a cerut să-i dea una din scrisorile lui Ioan, pe care a arătat-o dascălilor, întrebându-i dacă poate cineva dintre dânşii ca să imite chipul scrisorii.

Deci s-a aflat un om foarte iscusit în scrierea frumoasă, care s-a făgăduit împăratului că va face o copie atât de asemănătoare încât nici Ioan nu va mai cunoaşte-o pe cea scrisă de el. Acestuia i-a poruncit împăratul cel viclean de a scris către dânsul o scrisoare ca şi cum ar fi de la Ioan, în care zicea acestea: „Împărate, întru mulţi ani să trăieşti, închinăciunea cea cuviincioasă împărăţiei tale aduc eu, robul tău, Ioan din Damasc, şi îţi arăt ca să ştii că cetatea noastră este în vremea aceasta slăbănogită, pentru că lipsesc cei mai mulţi ostaşi ai agarenilor, fiind plecaţi la război. Şi dacă vei trimite puţină oaste, cu înlesnire o iei, şi îţi voi ajuta şi eu, pe cât pot, la o apucare ca aceasta, pentru că în mâinile mele este toată cetatea”.

Acestea scriindu-le vicleanul împărat, a făcut şi altă scrisoare cu mâna lui către stăpânitorul agarenilor, zicând acestea: „Preaiubite şi de preabun neam, voievoade al cetăţii Damascului, bucură-te! Ştii că nu este nici un lucru mai fericit, mai lăudat şi lui Dumnezeu plăcut decât dragostea; ca să păzească cineva tocmelile cele de pace, pentru aceasta nu vreau să stric prietenia pe care o am cu bunul tău neam, cu toate că un prieten al tău adevărat mă îndeamnă şi mă chemă şi pe mine la aceasta, şi îmi trimite scrisori de multe ori ca să vin asupra ta cu război. Iar pentru încredinţarea ta îţi trimit una din scrisori, pentru ca să cunoşti adevărata prietenie pe care o am eu către tine, şi vicleşugul, şi răul nărav al aceluia care a scris-o”.

Aceste două scrisori le-a trimis printr-un un serv al său, cel cu numele Leu, dar care avea socotinţă de şarpe, la cel viclean şi barbar, care, văzându-le, s-a mâniat şi, chemând pe Ioan, i le-a arătat. Iar Ioan, înţelegând viclenia împăratului, spunea adevărul, nu numai că nu le-a scris, ci nici în mintea lui nu le-a gândit niciodată. Iar barbarul, fiind biruit de mânie, n-a crezut dezvinovăţirea lui Ioan, nici soroc nu i-a dat ca să arate adevărul, ci a poruncit să-i taie mâna lui. Deci s-a tăiat dreapta aceea, care mustra pe cei ce urăsc pe Domnul, şi în loc să se vopsească cu cerneală, ca mai înainte, s-a vopsit cu al său sânge, şi după ce au tăiat-o, au spânzurat-o în târg, ca să o vadă toţi oamenii. După ce a trecut ziua, a trimis Ioan mijlocitor, rugându-se tiranului ca să-i dea mâna să o  îngroape, ca  să-i mai uşureze durerea lui, iar acela a primit, şi i-a dat-o.

Ioan, luând-o pe dânsa şi intrând în casa sa, a căzut la pământ, cu faţa în jos înaintea Sfintei Icoane a Maicii Domnului, zicând acestea cu lacrimi şi cu credinţă: „Stăpână, Preasfântă Maică, ceea ce ai născut pe Dumnezeul meu, pentru dumnezeieştile icoane dreapta mea s-a tăiat. Cunoşti bine pricina pentru care s-a nebunit Leon; apucă, dar, înainte, ca o grabnică ce eşti, şi-mi vindecă mâna mea; dreapta Celui Înalt, Care S-a întrupat din Tine, multe puteri face prin mijlocirea ta; aşa şi acum, pe dreapta mea aceasta să o vindece, pentru rugăciunile tale, ca să poată scrie dulci şi întocmite cântări, care se cuvin să se aducă ţie, Născătoare de Dumnezeu, şi Celui Ce S-a născut din tine, şi, totodată, ajutătoare să se facă dreptei credinţe”.

Acestea zicând Ioan cu lacrimi, a adormit şi a văzut icoana Pururea Fecioarei care îi zise lui cu privire blândă: „Vezi, sănătoasă s-a făcut mâna ta. şi să nu-ţi pese mai mult pentru aceasta, ci fă-o pe dânsa «trestie a scriitorului» degrabă, după cum mi-ai făgăduit mie acum”. Deci, deşteptându-se şi văzând mâna lui vindecată şi lipită la locul ei (o! preamarea ta putere, Preacurată!), s-a bucurat cu duhul pentru Dumnezeu şi pentru Maica Lui, căci a făcut cu dânsul mărire Cel Puternic. Deci toată noaptea a cântat veselindu-se, aducând mulţumire lui Dumnezeu şi zicând: „Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, s-a proslăvit întru tărie”, „Dreapta Ta a vindecat pe dreapta mea cea tăiată, şi pentru aceasta va sfărâma pe vrăjmaşii care nu cinstesc preacinstită icoana Ta, şi a Aceluia ce Te-a născut pe Tine, şi prin mâna mea va zdrobi pe necinstitorii de icoane, cei potrivnici mulţimii slavei Tale”.

Deci a petrecut astfel toată noaptea, veselindu-se şi cântând laude Pururea Fecioarei Maria, Maicii lui Dumnezeu. Iar când s-a făcut ziuă şi au văzut vecinii lucrul cel minunat, au vestit în toată cetatea. Însă oarecare oameni urâtori de Hristos au zavistuit şi, ducându-se, au spus stăpânitorului cum că nu s-a tăiat mâna lui Ioan, ci oarecărui rob al lui, care, pentru ca să facă bunătate cu domnul său, a primit ca să-i taie mâna lui, dându-i arginţi nenumăraţi.

Iar stăpânitorul a poruncit ca să vină Ioan să vadă mâinile lui şi, venind, i-a arătat mâna cea tăiată care avea un semn roşu împrejur, pe care l-a iconomisit Stăpâna Preasfântă pentru nemincinoasa mărturie a tăierii. Deci i-a zis barbarul: „Care doctor te-a vindecat şi ce fel de doctorii ai pus?” Iar Ioan, cu mare şi strălucit glas, s-a făcut propovăduitor minunii zicând: „Domnul meu m-a vindecat, Doctorul atotputernic, Care are deopotrivă puterea, după voire”. Iar stăpânitorul a răspuns: „Iartă-mă, omule, că, după cum se vede, eşti nevinovat; nu ai greşit la pricina aceasta şi cu nedreptate te-am osândit. Să ai dar cinstea cea dintâi, ca să fii întâiul meu sfetnic, şi mă făgăduiesc ţie să nu fac nimic fără de sfatul şi voirea ta”. Iar Ioan a căzut la picioarele lui, rugându-se să-l ierte, ca să se ducă să-i slujească  Făcătoarei de bine, după cum i-a poruncit.

Şi după ce s-a pricit mult, stăpânitorul s-a învoit şi  i-a dat voie şi iertare să se ducă unde voieşte. Ioan, mulţumindu-i, s-a dus şi, împărţind săracilor averea sa şi slobozind pe robii săi, s-a dus la mănăstirea Sfântul Sava [29; 281-283].