Disciplina libertăţii - metoda ideală în educaţie

Mulţi dintre noi s-au format într-o atmosferă pedagogică tributară cunoscutului dicton popular "bătaia e ruptă din rai", parte la rându-i din programul devenit la un moment dat clasic al creşterii "spartane", rigoriste, cu unele accente represive. În consecinţă, la fel de mulţi dintre noi au preluat, chiar şi parţial, uneori involuntar, aceste principii în propriul stil educativ. Astăzi, însă, majoritatea opiniilor autorizate în domeniu dezavuează acest mod imperfect (ca să nu-i spunem defect!) de a modela sufletele tinere. Falimentul lui este, credem, simţitor. Evident, tezele mai noi la care facem referire au la bază argumentul empiric, singurul valabil, de altfel, în evaluarea şi progresul oricărui fenomen social.

Deşi cu siguranţă sunt persoane care astăzi pot identifica, într-un acces nesincer de autocunoaştere, unele rezultate benefice ale disciplinei impuse de care au avut parte, complexitatea evoluţiei lor psihoemoţionale îi va contrazice sub o mulţime de alte aspecte. Plecând de la o simplă introspecţie evaluativă, vom descoperi că tocmai interdicţia exercită o influenţă irezistibilă asupra voinţei noastre. Acest lucru se poate constata cu uşurinţă, de către oricine, mai cu seamă la copii. Deşi este nelipsită în mai toate strategiile pedagogice, tabuizarea excesivă, cu augmentul său punitiv, dezvoltă în persoana căreia i se adresează o tentaţie subtilă. Presiunea pe care aceasta o induce progresiv mediului psihologic al persoanei poartă responsabilitatea unei umori conflictuale care se va resimţi mai târziu. Fenomenul se pretează, prin urmare, şi la explicaţii antropologice.

În dimensiunea creştină a formării sufleteşti, cheia volitivă este, cu atât mai mult, esenţială. Numai cultivarea libertăţii autentice, "în duh şi în adevăr" (Ioan 4, 24; 8, 32), asigură disciplina dorită de educator. Ea vizează cunoaşterea în profunzime a individualităţii celui educat şi antrenarea lui într-o comunicare interpersonală vie, axată pe dialog sincer şi reciprocitate afectivă. Este grăitoare în acest sens paradigma relaţiei părinte duhovnicesc - ucenic, a cărei dominantă nu este una prohibitivă, ci profund iniţiatică, modelatoare. Ea încurajează descoperirea sinelui prin înduhovnicire. Un părinte sau un catehet creştin care se adresează tânărului în ton axiomatic, rece, neutru emoţional, cu aerul atotştiinţei canonice, infailibile şi închise, va primi răspunsuri sau reacţii pe măsură sau nu va primi deloc.

De aceea, autoritatea lui va trebui să se exercite natural, prin calităţi moral-religioase veritabile, nicidecum să se impună inerţial şi samavolnic. Sufletul copilului, "prin natura lui creştin" după constatarea lui Tertulian, are intuiţia sfinţeniei şi va reacţiona pozitiv la blândeţea efortului ziditor. Deschiderea comunicativă a educatorului şi mai ales portretul său moral pilduitor vor stimula copilul sau tânărul în cunoaşterea prin experienţă a vieţii creştine, ajutându-l să descopere că aceasta nu se confundă cu un set de interdicţii seci.

Din acest motiv, creativitatea educaţională în plan creştin, atât de necesară astăzi, are nevoie de libertatea deplină, în egală măsură creativă, a fiilor Bisericii.

(Pr. prof. dr. Marius Daniel Ciobotă, sursa: Ziarul Lumina)