Lucian AVRAMESCU

Bietul pensionar român e nelipsitul subiect al dezbaterilor politice, al gâlcevosului dialog putere-opoziţie, deschide adesea editorialele de presă. El figurează în lamentaţii (n-avem, ce ne facem, sunt prea mulţi pensionari şi prea puţini salariaţi) şi în apostrofările adresate puterii (aţi nenorocit bătrânii, le-aţi luat pâinea de la gură, i-aţi lăsat fără doctorii). Acum, de pensionarul român şi nu doar de pensionar se apropie o iarnă care anunţă, fără ocolişuri şi gingăşii, nenorocirea, dezastrul, frigul nimicitor şi sărăcia care nu poate face faţă temperaturilor scăzute care vor ocupa odăile. Cum să baţi gerul cu o pensie de 600 de lei? Gigacaloria nu va mai fi subvenţionată. Statul nu poate şi nici nu-i obligat, vorba domnului Băsescu, să-ţi facă ţie căldură în casă. Descurcă-te, iar dacă nu poţi să te descurci, atunci dă colţul, că şi aşa sunt cam mulţi bătrâni şi unii ar cam trebui să se grăbească să iasă ”din sistem”. Ce treabă are statul că ţie ţi-e frig? Statul are şi aşa destule pe cap. Face (deocamdată doar pe hârtie şi în facturile de plată) infrastructură, toarnă invizibile autostrăzi, dăruieşte parcuri comunelor care au parcul natural al pădurii la doi paşi şi decupează pe dealuri terenuri de sport şi telegondole. Numai aşa putem fi în rândul lumii. Aprobările le dă invariabil o tânără ministresă blondă (începe să fie cam trecută) şi condiţia obligatorie este ca la inaugurare ea, doar ea să taie panglica. În acest timp înmormântările, cu mici excepţii, se scurg în tăcere, nevăzute, nefilmate, acompaniate lugubru doar de clopotul bisericii.

Ieri am încercat să contabilizez, în principalele canale tv, emisiunile cu şi despre bătrâni. Fireşte, în cele în care tinereşte dansează puterea, nu încap astfel de subiecte şi n-am avut de ce să mă uit. Acolo e veselie nesfârşită. Curg râuri de lapte şi miere, iar media de vârstă a românului e sub graniţa vârstei a doua. Bătrânii strică imaginile şi ca atare sunt ocoliţi. Mai bine zis, ei nu există. Iată-i însă acolo unde continuă să fie drama noastră naţională. O coadă, în nu ştiu ce oraş, arată bătrâni care aşteaptă, de la miezul nopţii, nişte pungi cu ajutoare date de Uniunea Europeană. Nu sunt cine ştie ce cadouri sofisticate, delicatesuri, icre negre, ciocolată belgiană şi fructe de mare italieneşti. Sunt pungi cu mălai sau făină, sticle cu cel mai ieftin ulei, biscuiţi uneori. Chipurile acelea crispate şi înghesuite, mereu cu panica de a nu apuca, de a nu se sfârşi ajutoarele taman când le vine rândul, sunt ale unor septuagenari sau octogenari. Sunt trişti, invariabil trişti, albi la faţă, măcinaţi de spaime. Interviu cu un bătrân cu părul alb care are încă o semeţie pe chip. Vorbeşte coerent, nu calcă în picioare gramatica, a fost pesemne ceva la viaţa lui. Este umilitor ce ni se întâmplă, spune el. Umilitor, umilitor, umilitor. Repetă cuvântul pentru că spunându-l o singură dată n-ar încăpea în el toată revolta, toată suferinţa, toată deznădejdea. Are vocea joasă, dar în ea a rămas o fermitate. Suntem priviţi ca lestul societăţii, ca o povară nemeritată pentru generaţiile de azi care sunt copiii şi nepoţii noştri. Pensia, mereu pusă în discuţie, pare o pomană care, la o adică, ne poate fi tăiată cu totul. Uită puterea de azi că noi, chiar noi am făcut tot ce mai e valid în ţara asta. Înfruntând bezna comunistă, cozile de atunci, umilinţele de atunci, am clădit şi am plătit disciplinaţi cotizaţia lunară pentru o bătrâneţe liniştită. Toată industria vândută la fier vechi azi, care a fabricat peste noapte uriaşe averi, a fost făcută prin munca noastră. Şi Transfăgărăşanul şi Metroul şi mult hulita Casă a Poporului. Ceauşescu a dat ordin, dar noi ne-am cocoşat spinările. Iau fragmente din intervenţii diverse, unele sunt ale comentatorilor. Vorbesc, printre rânduri, şi eu, care încă n-am ajuns la pensie. De ce această ruşine în care sunt îmbrânciţi oameni care au muncit o viaţă?

Ministrul Lăzăroiu, pe care cineva îl porecleşte Morticica, nu pentru că pare mort şi când dă din gură, ci pentru că vesteşte numai nenorociri aducătoare de moarte, este nu doar sfetnicul preşedintelui, ci şi sârguinciosul lui argat în aplicarea celei mai nemiloase politici faţă de năpăstuiţi. Iar principalii năpăstuiţi sunt bătrânii. Traiul lor este pus mereu în balanţă. Nu de vârstă, acceptabilă până la urmă în traiectul ei fatal, ci de profitorii care nu vor întâlni niciodată umilinţa senectuţii fiindcă şi-au pus deja în conturi milioane şi miliarde de euro. Ieri, bieţilor, aţi făcut mamuţii la care v-a împins Ceauşescu. Azi, sărăcia voastră înalţă mamuţii unor averi pe care nici măcar posesorii lor nu le mai pot măsura.