Credinţă, nădejde şi îndelungă răbdare

„Nu (zic) ca am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc că doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus. Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 12-14).

După învăţătura Sfântului Apostol Pavel scopul vieţii creştine este mântuirea. Începutul mântuirii are la bază primirea Evangheliei lui Hristos şi a Sfintelor Taine, Botezul, Euharistia şi celelalte. Cei care au primit toate acestea trebuie să meargă mai departe şi să se înalţe cu toată fiinţa lor la realităţile sau existenţele duhovniceşti superioare, având ca ţintă mântuirea şi desăvârşirea lor.

Îndemnul Sfântului Apostol Pavel adresat creştinilor proveniţi dintre iudei este ferm, optimist şi încurajator. Totuşi, el face o precizare de ordin doctrinal pe care teologia de şcoală a trecut-o de mult timp sub tăcere şi anume gravitatea căderii în păcat a celor desăvârşiţi în credinţa şi viaţa în Hristos. Căci, „Cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evrei 6, 6).

Cei care se opresc pe calea urcuşului duhovnicesc spre desăvârşire sau, şi mai grav, cad din credinţa şi din nădejdea lor în Dumnezeu este cu neputinţă să mai revină sau să se întoarcă cu adevărat la pocăinţă, fiindcă prin fapta lor Îl răstignesc a doua oară loruşi (pentru ei, în şi prin ei) pe Hristos şi-L batjocoresc. Însă cei care nu se abat de la drumul spre desăvârşirea deplină în Hristos, au în fiinţa lor adânc înfiptă ancora nădejdii, aşa precum o corabie pe o mare agitată de furtună este ancorată pe fundul mării – cu nădejdea salvării şi a continuării vieţii.

Cei lipsiţi de râvna credinţei nu pot să înainteze pe drumul ce duce la desăvârşirea în Hristos

După învăţătura Sfântului Apostol Pavel nădejdea nu trebuie să fie o virtute iniţială, ci ea trebuie să fie neîncetat păstrată şi întărită prin râvnă până la sfârşit, pentru ca ea să se împlinească, să-şi primească „obiectul” dorit, adică să se adeverească şi prin aceasta, lăsând credinţa în urmă, să treacă în iubirea lui Dumnezeu ca dar şi virtute culminantă. În legătură cu aceasta, Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creştinii proveniţi dintre evrei zicând: „Dorind dar, ca fiecare dintre voi să arate aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii, până la sfârşit, ca să nu fiţi greoi, ci următori ai celor ce, prin credinţă şi îndelungă-răbdare, moştenesc făgăduinţele” (Evrei 6, 11-12).

Cei lipsiţi de râvna credinţei şi de îndelunga-răbdare ca suport al nădejdii devin „greoi” din punct de vedere duhovnicesc şi astfel nu pot să înainteze pe drumul ce duce la desăvârşirea în Hristos. Însă cei „uşori” din punct de vedere duhovnicesc, cei care îşi poartă (mână) credinţa înainte, prin purtarea nădejdii ancorată în suflet, păstrată acolo prin îndelungă-răbdare şi deplin deschisă lui Dumnezeu, Cel Care vine totdeauna din prezentul Său etern, dar din viitorul nostru, vor moşteni făgăduinţele lui Dumnezeu.

Dumnezeu Însuşi pentru a garanta omului credincioşia Sa faţă de el, Şi-a întărit făgăduinţele prin jurământ: „Căci Dumnezeu, când a dat făgăduinţa lui Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare, pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine Însuşi, zicând: «Cu adevărat, binecuvântând te voi binecuvânta, şi înmulţind te voi înmulţi». Şi aşa, având Avraam îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduinţa” (Evrei 6, 13- 15).

·        Credinţa lui este întărită de nădejde

Credinţa lui Avraam depăşeşte raţiunea naturală. Izvorul ei este teofania sau arătarea lui Dumnezeu ca prezenţă personală mai mult decât evidentă şi extrem de presantă. Avraam este cuprins dintr-o dată de o credinţă cutremur ca dar al lui Dumnezeu, dar şi ca răspuns direct al fiinţei lui.

Credinţa lui este întărită de nădejdea că prin îndelungă-răbdare va primi pe Fiul lui Dumnezeu în locul fiului său Isaac pe care Dumnezeu i-a cerut să-l jertfească.

Dar prin aceasta raţiunea lui s-a umplut de sens şi s-a unit în mod direct cu Raţiunea Supremă şi astfel l-a primit anticipat dar real pe Hristos Fiul lui Dumnezeu Întrupat, făgăduinţa supremă a Tatălui ceresc.

Astfel, prin făgăduinţă şi jurământ Dumnezeu a descoperit oamenilor nestrămutata Sa hotărâre cu privire la mântuirea şi desăvârşirea lumii prin Hristos şi în Hristos.

Dumnezeu a dăruit oamenilor credinţa, nădejdea şi iubirea. Fără un Dumnezeu credincios nestrămutat hotărârii Sale din veci, fără să pună făgăduinţele Sale înainte, adică în viitorul lumii şi fără iubire deplină faţă de creaţia Sa, oamenii n-ar putea scăpa din relativitatea sau contingenţa lor, care tinde să-i ducă spre moarte sau spre inexistenţă.

Sfântul Apostol Pavel afirmă un adevăr pe cât de puternic pe atât de cutremurător. Cei care caută scăpare trebuie să ţină nădejdea pusă de Dumnezeu înainte. Nădejdea este pusă înainte omului, ea ţine de viitor şi roadele ei vin din viitor. Însă fără nădejdea pusă înainte şi fără ţinerea ei omul cade şi recade într-o stare din care scăparea (mântuirea) nu mai este cu putinţă.

Omul este o fiinţă mereu „epectatică”, adică mereu întinsă ca un arc înainte

În drumul său spre Dumnezeu, omul este o fiinţă mereu „epectatică”, adică mereu întinsă ca un arc înainte. El trebuie să alerge înainte fiindcă traiectul său este situat deasupra unei prăpastii uriaşe (abis) şi orice oprire înseamnă cădere înţeleasă ca moarte spirituală plină de spectrul morţii veşnice. În acest itinerariu extrem de dificil omul nu este singur, el este ajutat de harul Duhului Sfânt, har (ajutor) dobândit odată pentru totdeauna de Hristos Iisus Cel care a intrat pentru noi dincolo de catapeteasmă „fiind făcut Arhiereu în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 20).

(Pr. prof. dr. Ion POPESCU,Facultatea de Teologie Ortodoxă, „Sfânta Muceniţã Filoteia” Sursa: Argeşul Ortodox)