Mărturie spre îndreptare

Răul din noi

Un mult înduhovnicit părinte îi zice ucenicului său:

"De peste douăzeci şi cinci de ani mă lupt în lume cu tărie, până la sânge, cu demonii. Am coborât în adâncul mării, gol de orice iubire de sine şi de orice voinţă proprie, pentru a afla Mărgăritarul de mare preţ. Am întâlnit pe Satana însuşi, cu toată ştiinţa şi meşteşugul lui. Şi prin smerenie l-am legat şi l-am întrebat: De ce ai atâta înverşunare împotriva noastră, a oamenilor şi lupţi cu atâta mânie pentru a ne birui?

Şi mi-a zis: Pentru că am tovarăşi mulţi în iad şi să mă mândresc în faţa Nazarineanului că nu sunt singurul călcător de lege, ci sunt mulţi împreună cu mine!" (Iosif Gheron, Mărturii din viaţa monahală, traducere de pr. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti - 1995. pag. 98-99).

Ce învăţăm de aici? Învăţăm ceva sau nu?! Luăm aminte la aceste vorbe mari?! De multe ori trecem cu nepăsare şi ignorăm îndemnul clar şi concis exprimat de Apostolul Petru: "Fiţi treji şi vegheaţi pentru că duşmanul nostru diavolul dă târcoale ca un leu răcnitor şi caută pe cine să înghită." (I Petru 5. 8). Nu suntem smeriţi, nu facem fapte bune, călcăm cuvântul duhovnicului pentru că "un singur lucru poate omul să-l facă din plin fără ajutor şi acesta este răul" ( Nichifor Crainic, Sfinţenia - Împlinirea umanului, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi - 1993, pag. 105).

O inimă goală, fără simţire, se mutilează în afara rugăciunii şi trăirii în curăţie

În situaţii de rău, în mod voit sau nu, ne limităm la starea de simplu, concret şi accesibil, indiferent că această stare îl determină de parcă n-am şti de unde vine şi unde se termină; "unii spun că trupul se împătimeşte din pricina unor gânduri ale inimii; alţii, dimpotrivă, că gândurile cele rele se nasc din simţurile trupului" (Ioan Scărarul, Scara Raiului, Ed. Amacord, Timişoara - 1994, pag. 319).

Se poate argumenta: un trup gol, fără credinţă, se umple de rău, deformându-se; o inimă goală, fără simţire, se mutilează în afara rugăciunii şi trăirii în curăţie. Cum poate un om care a ieşit din mâinile Creatorului să fie împotriva Lui şi a Creaţiei Sale? Nefiind în acelaşi ritm cu Dumnezeu şi neacceptându-L pentru liniştea şi pacea sa, este gol şi lipsit de sens creştin, este fără demnitate morală, manifestându-se inuman în împrejurări diverse. În aceste condiţii se strică "de la faţa Domnului" (Fapte 3. 20) devenind unealtă care slujeşte "uneltirii diavolului" (Efeseni 6. 15).

Răul "vine din afară prin mijlocirea unei sugestii a demonului. Ceea ce s-a întâmplat în paradis se repetă în fiecare om. Şarpele sugerează un gând rău împotriva poruncii lui Dumnezeu, împotriva tendinţei spre bine a naturii noastre" (Tomas Spidlik, Marii mistici ruşi, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi - 1997, pag. 118) şi poate să apară instantaneu răbufnind "dintr-o dată şi fără să-i mai dea timp celui ce pătimeşte, dezlănţuind în el focul păcatului. Nici un duh nu poate realiza o mişcare mai grabnică şi mai nevăzută ca aceasta a trupurilor, care printr-o simplă amintire fără chibzuinţă, fără să treacă un oarecare timp, fără a fi cugetat, în unii chiar fără a fi cunoscut, îşi face simţită prezenţa în suflet" (Ioan Scărarul, op. cit. pag. 318-319).

Şi noi, oamenii, înclinăm spre păcat încă din copilărie, nu căutăm, "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14. 6) deşi "Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Timotei 2. 4) încă din pruncie, nu luptăm pentru binele nostru sau al altora, chiar dacă făcându-l uneori "vom avea laudă" (Romani 13. 3), suntem predispuşi carenţelor în acest sens fără pic de regrete, creând solul fertil răului.

Suntem ca şi copacii, cu rădăcini înfipte în solul creaţiei dumnezeieşti

În faţa unora ca acestea devenim prăzi uşoare în ghearele răului deşi ne desfăşurăm activitatea într-o lume desăvârşită de Bunul Dumnezeu şi suntem atât de egoişti că ne doare indiferenţa, nepăsarea, aroganţa, lipsa de spaţiu şi-avem curajul să ne răzvrătim ca şi Enkidu împotriva divinităţii (Epopeea lui Ghilgameş, în româneşte de Virginia Şerbănescu şi Al. Dima, Ed. Mondero, Bucureşti - 1998, pag. 91) şi să-l certăm pe Dumnezeu că a permis unele ca acestea. El este atât de Bun că-n orice împrejurare vrea să ne ducă la starea cea dreaptă, starea adamică de dinainte de păcat, o stare hristică de pace lăuntrică pentru că originea noastră "este ţărână, iar puterea care ne dă viaţă este suflarea lui Dumnezeu" (Iosif Gheron, op. cit. pag. 97).

Suntem credincioşi mai mult sau mai puţin iar "credinţa există ca raţiunea să se supună şi să ajungă la recunoaşterea limitelor ei" (Teoclit Dionisiatul, op. cit. pag. 20), suntem ca şi copacii, cu rădăcini înfipte în solul creaţiei dumnezeieşti, cu trupurile drepte aşezate într-o formă divină şi braţele înfrunzite de rugăciuni întru slavă. Dumnezeu, de sus, din înalturi ne atinge uşor, chemându-ne în Biserica Sa. Dacă mergem sau nu, e alegerea noastră, numai să nu folosim această alegere "drept acoperământ al răutăţii ." (I Petru 2. 16) pentru că-n acest caz cui i s-ar rosti "mărturisirea Evangheliei harului lui Dumnezeu" (Fapte 20. 24)?

„A venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi"

Trebuie să căutăm a ne îndrepta chiar dacă simţim că am pierdut calea tot căutând-o. Fiecare avem de îndreptat ceva, fiecare ne-am ascuns la umbra unei rătăciri "luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor" (I Timotei 4. 2), rămânând acolo pentru o vreme mai îndelungată sau nu. Am fost în preajma răului, ne-am lăsat acaparaţi de el ca şi cum am fi orbecăit într-o noapte adâncă.

Pentru astfel de păcate ale noastre "Dumnezeu (Fiul) S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit la neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă" (I Timotei 3. 16). Şi noi cum am răsplătit "pe Cel ce n-a cunoscut păcat" (II Corinteni 5. 21) şi "a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi" (I Timotei 1. 15)? Ne-am împotrivit, inimile noastre s-au împietrit şi nu am primit pe Dumnezeu decât în formă teoretică. Acest neajuns ne-a îndepărtat, ne-a întunecat şi ne-a închis în canoanele necunoaşterii pentru că n-am ascultat îndemnul Mântuitorului: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă" (Matei 6. 33).

Noi L-am răstignit, noi L-am împuns cu suliţa şi acel sânge vărsat se răsfrânge astăzi asupra noastră prin tot ce ni se întâmplă. Când va lumina peste noi înţelepciunea, când ochii noştri nu vor mai robi necunoaşterii, când vom înălţa în rugăciuni mâinile aspre, când vom avea puterea şi credinţa să recunoaştem că "Dumnezeu ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului iubirii sale" (Coloseni 1. 13)?

(Anişoara DUMBRAVĂ, sursa: http://www.gandsislovaortodoxe.mirem.ro/marturii/indreptare.html)