Arta creştină

Sunt arta şi literatura creştină mai sărace decât artele şi literaturile necreştine? Mulţi dintre criticii literari şi de artă vor zice că da. Şi vor pune acest "da" pe seama orizontului aşa-zis "restrâns" al celor care scriu, pictează, sculptează, fac muzică înăuntrul creştinismului. Dar această limitare este pe deplin voită. Autorul creştin nu vrea să cadă în păcat prin ce face, aşa că alege calea "cea strâmtă" a Domnului nostru Iisus Hristos. Pe autorul necreştin nu îl interesează de unde îi vine "inspiraţia" şi ce sminteală aruncă ea în lume. Ba, dimpotrivă, cu cât e mai teribilă sminteala asta lui i se pare că e mai câştigat. În aceasta ar trebui să stea înţelesul sintagmei "artă pentru artă". Dar ce folos că ai strâns un ropot de aplauze al unor inconştienţi, dacă ţi-ai pierdut sufletul? Din punctul de vedere al necredincioşilor, arta creştină este mai puţin artă decât arta lor, pentru că autorii creştini ar "amesteca eticul şi esteticul". Potrivnicul le-a pus în minte că acestea nu ar trebui amestecată, că lumea nu are nevoie de dădăceli, "didacticisme", cum spun ei, iar esteticul ar fi ceva independent de morală. Acest lucru e profund fals. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa", pulverizând categoriile şi etichetările mărginit-umane ale filosofilor mai vechi sau mai noi. Domnul Iisus e Calea - perspectiva devenirii noastre, drumul spre împlinirea căutărilor noastre, Adevărul - o categorie despre care filosofii aristotelici au bătut câmpii, abstractizând-o într-una, iar Dumnezeu a particularizat-o, până într-atât încât o putem defini prin chiar fiinţa Sa -, şi Viaţa - şi aici Domnul Hristos se referă la Adevărata Viaţă, cea Fără Sfârşit. Ce frumos! De ce e atât de frumoasă această propoziţie a Mântuitorului? Pentru că e o minciună bine ticluită, cum sunt cele ale "artiştilor", sau pentru că e un adevăr profund, spus în puţine cuvinte? Un adevăr ferm, Adevărul? Care depăşeşte toate ideile mărginit-umane ale esteticienilor. În această mărturisire a Domnului nostru care atât s-a coborât şi atâtea a pătimit pentru salvarea noastră, distincţia dintre Bine şi Frumos, dintre "etic" şi "estetic", cum spun cărturarii zilei, nu mai există. Frumuseţea este tot aici, unde sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu va cuteza să pună  mai presus de asta vreo stofă, vreun metal sau vreo bucată de carne. Şi nici o altă idee şi nici un alt gând al vreunui om nu pot fi mai frumoase decât Frumosul însuşi, rădăcina Frumosului Etern.
Artiştii creştini nu sunt mai lipsiţi de talent decât cei laici, ci doar, într-o lume care îşi jertfeşte mintea tot Mamonei senzaţionalului, mai puţin vizibili. Asta şi pentru că, dacă diavolul nu a reuşit să-şi vâre coada în lucrările lor, le împiedică pe acestea continuu să ajungă la oameni.
Din păcate, există şi o frică de nou şi o comoditate creştină la nivelul oamenilor bisericii. În loc să se roage să le dea Dumnezeu pictori deosebiţi, curaţi sufleteşte şi înzestraţi cu mare talent, care să facă picturi bisericeşti minunate, ei nu ştiu cum să le mai taie din libertatea de acţiune artiştilor pe care îi tocmesc pentru pictarea bisericilor şi cum să îi mai zorească, ajungându-se la o uniformizare nefericită între biserici şi în cadrul fiecărei fresce în parte. Pictorii nu se mai roagă să le arate Dumnezeu chipurile sfinţilor pe care îi pictează, cum făcea odinioară Părintele Arsenie Boca, ci îi întruchipează pe toţi la fel, adevărate copii xerox, mărturii de neşters ale lipsei lor de autenticitate artistică.
Nu stă sufletul nostru în nişte trăsături distinctive efemere, care ne deosebesc pe unii de alţii, dar puterea unei picturi ţine, totuşi, şi de răbdarea şi osârdia cu care a fost făcută. Cu mai multă rugăciune, mai mult curaj şi mai puţină grabă, arta creştină poate să fie încă mai frumoasă decât este deja.

(Marius IANUŞ)