Semnificaţia corectă a lumânării de la slujba Învierii

Ca şi alte simboluri creştine, lumânarea din noaptea pascală a fost "învestită" cu felurite semnificaţii, destul de îndepărtate de spiritul autentic al praznicului pe care ea îl reprezintă. Astfel, în unele părţi ale ţării, după ce această lumânare este aprinsă în biserică, de la preot, adusă acasă, este stinsă de grinda casei, iar semnul lăsat de fumul ei prin stingere indică numărul anilor casei respective. De asemenea, există superstiţia că dacă lumânarea de la slujba Învierii va rămâne aprinsă tot drumul până acasă, dorinţele purtătorului ei se vor împlini. Unii păstrează lumânarea tot anul şi o aprind în zilele cu necazuri sau greutăţi, căutând în această practică o soluţie facilă pentru problemele lor. Alţii afumă cu ea vitele, iar vânătorii o folosesc ca pe un fel de semn bun pentru activitatea lor.

Despre toate acestea (pe lângă care, poate, vor fi existând şi altele asemănătoare), trebuie spus răspicat, sunt deformări regretabile ale adevăratei spiritualităţi izvorâte din evenimentul suprem al Învierii. Din păcate, pe lângă semnificaţiile autentice ale marilor repere creştine, au crescut, asemenea buruienilor nefolositoare de pe lângă arborii sau florile care înfrumuseţează creaţia şi inspiră sufletul, şi o sumedenie de credinţe greşite care nu fac decât să întunece splendoarea duhovnicească genuină a respectivelor evenimente sau învăţături.

Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele dedesubt

Într-adevăr, noaptea Paştelui ne aduce, tuturor laolaltă şi fiecăruia dintre noi, o bucurie luminoasă inefabilă. În plină noapte, venim la biserică şi căutăm, parcă, Lumina care ne lipseşte sau pe care am lăsat-o pe dinafara sufletului. Sătui şi împovăraţi de întunericul spiritual pe care noi înşine l-am lăsat să ne cotropească fiinţa sau alţii ni l-au insuflat în iureşul existenţei cotidiene, ne simţim chemaţi, din adâncuri de conştiinţă, către acea dumnezeiască exclamaţie pascală care deschide porţile unei lumini de dincolo de noi: "HRISTOS A ÎNVIAT!". Tocmai de aceea avem grijă ca atunci când o facem să răsune din piepturile noastre, să purtăm în mână lumânarea aprinsă de la sfântul altar, în urma chemării, la fel de emoţionante: "Veniţi de primiţi lumină!". După glăsuirea bisericească, "acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit" (Cântarea a 3-a din Canonul Învierii).

„În lumina Învierii, Ortodoxia vede sensul şi puterea Crucii...”

Lumina pe care o purtăm în mâini este una mântuitoare, întrucât izvorul ei este Trupul jertfit şi înviat al Domnului Hristos. Aici este tâlcul, limpede, înalt şi cutremurător totodată, al luminii pascale. Mesajul ei este pe cât de adânc, pe atât de univoc. "În lumina Învierii, Ortodoxia vede sensul şi puterea Crucii, percepe vremelnicia morţii, transformată în trecere, prezintă destinaţia ultimă a omului: îndumnezeirea lui; caută să pătrundă taina Bisericii şi a Euharistiei (remediu al nemuririi) şi întrezăreşte sensul final al istoriei şi al cosmosului", arată Preafericitul Părinte Patriarh Daniel ("Făclii de Înviere. Înţelesuri ale Sfintelor Paşti").

Iată cum lumânarea pe care o purtăm aprinsă la Înviere constituie un îndemn la însuşirea roadelor Minunii care a produs-o, nu la exploatarea ei superstiţioasă şi frivolă. Trebuie, aşadar, să ne lăsăm luminaţi lăuntric de ea, rodind la rândul nostru lumină spirituală, prin credinţă şi faptele iubirii creştine.

(Pr. prof. drd. Marius Daniel CIOBOTĂ)