Cătălin MIHULEAC

Pe asta chiar că o uitasem: în decembrie 2000, am fost nominalizat la a doua ediţie a galei premiilor oferite anual de “Clubul Român de Presă”, la secţiunea “Expresivitate jurnalistică”. Ceilalţi doi nominalizaţi erau celebrul Ioan Groşan şi o domnişoară de la “Elle”, revistă destinată damelor cu stil. Am în faţă tăietura din “Ziua” (gazetă care, între timp, a trecut şi ea în lumea umbrelor, arză uşurel în iad!), unde Groşan colabora în calitate de superstar, cu pamflete, la rubrica sa, intitulată “Contrapunct”. Eu, modest, reprezentam doar “Opinia studenţească”, participând la acest concurs nu pentru că m-ar fi tentat laurii respectivi – laurii nu-s buni nici la salată – ci premiul în sumă de 3.000 de dolari. Cu alte cuvinte, leafa mea pe trei ani, căci pe atunci lefurile erau şi mai mici ca acum.

Din start, lucrurile mi se arătau cusute cu aţă albă: la secţiunea “Expresivitate jurnalistică”, juriul, compus din trei membri, îl avea în componenţă pe… pictorul Sabin Bălaşa! Ce treabă avea acest mânuitor de penel cu evaluarea artistică a unor texte apărute la gazetă, asta doar Dumitru Tinu, preşedintele de atunci al “Clubului Român de Presă”, ar putea explica, dacă ar mai fi printre vii!

Dar, deşi şeful juriului la secţiunea “Expresivitate jurnalistică” era Lucian Avramescu, amic de-al lui Groşan, speram că totuşi premiul de 3.000 de dolari se va împărţi între toţi cei trei nominalizaţi. Astfel, grosul să îl ia valorosul şi pilosul Groşan, iar ceilalţi doi – eu şi duduia de la “Elle” – să se aleagă cu câteva bancnote de-un verde capabil să le împrimăvăreze finanţele. Mai speram că Groşan, clasic al literaturii fiind, nu se va coborî să înşface toată suma, ci va cere el însuşi juriului ca şi ceilalţi doi nominalizaţi, nişte anonimi în comparaţie cu el, să fie răsplătiţi cu o mică parte.

Eram optimist, pentru că participam cu un text foarte bun, care făcea o paralelă între starea danturii poporului nostru şi media de zâmbete pe cap de locuitor. Drept dovadă că textul era bun, el ajunsese în finală.

Optimismul meu a luat însă repede un pumn în gură, Avramescu şi Bălaşa aranjând ca premiul să se ducă integral la Groşan, care l-a ridicat pe scenă şi a băgat banii în buzunar, fără nici o remuşcare. M-am ridicat şi eu de pe scaun şi am ieşit din sală, fără să mai aud banalităţile aferente. Îmi era silă, dar mi-era şi milă de Groşan, care nu arătase nimic din superioritatea cerută de la un maestru.

Acuma, s-a dezvăluit ceea ce eu de mult intuisem: Groşan a fost colaborator al Securităţii. Turnător. Cu alte cuvinte, “făcea parte din sistem”, ca să folosesc o formulă des invocată, ceea ce face ca multe să pară acum explicabile.

Mă rog, treaba lui. Eu atâta ştiu: că îmi e dator cu 3.000 de dolari.