Gabriel MANȚĂ

A câştigat Realul, fiindcă Mourinho a amestecat iarăşi cărţile, propunând o echipă fără atacant central de meserie, dar foarte densă la mijloc. Guardiola a amestecat şi el cărţile, însă Mascherano fundaş central n-a fost carte câştigătoare. Dar mai mult decât asta, pentru prima dată a sărit în ochi singura slăbiciune din jocul Barçei, una asumată, pe care catalanii o convertesc de cele mai multe ori în avantaj, prin faptul că excelează în celelalte aspecte. Mă refer aici la lipsa unui atacant de careu, a acelui tip de jucător masiv, aşa cum era Ibrahimovic. Are nevoie Barcelona de aşa ceva? Nenumăratele meciuri în care trupa catalană se distra cu adversarul, oricum l-ar fi chemat, dau impresia că nu. Dar a venit şi finala Cupei Regelui şi s-a văzut că, măcar o dată, un asemenea tip de atacant ar fi putut salva Barça. În locul lui Villa a intrat bietul Afellay, un bun jucător de contraatac, dar unde să găsească spaţiile necesare?! Ca şi în alte câteva situaţii din trecut, Guardiola a încercat varianta Pique pe post de atacant central, dar, ca orice improvizaţie, nu poate da randament în orice situaţie. Oricât de vitezist este Messi, oricât de rapide sunt schimburile sale cu Xavi şi Iniesta, drumul mingii până la poartă este mai lung decât o minge aruncată pe un vârf care să câştige dueluri fizice, să protejeze, să devieze pentru ceilalţi sau să inventeze el însuşi soluţii de finalizare. Îmi vin în minte câteva goluri reuşite de Ibrahimovic pentru Milan, prin nişte execuţii acrobatice în urma unor asemenea mingi lungi. Pe vremea când se afla sub comanda lui Pep, suedezul rezolvase în stil similar o deplasare la Arsenal, înscriind două goluri. Iniţial s-a gândit bine trasferul acestuia, Ibra îmbinând perfect calităţile fizice cu tehnica necesară pentru a se integra, dar în final, la mijloc fiind şi destul orgoliu, n-a putut fi asimilat filosofiei catalane. Uite însă că apar şi situaţii când e mai rău fără rău. Desigur, tiqui-taca nu este construită pe astfel de rezolvări aparent simpliste, dar măcar ca variantă de rezervă, ca ultimă soluţie în cazuri disperate, în lot ar fi trebuit să existe şi un asemenea atacant, eventual chiar unul mai modest, fără anvergura suedezului, unul care să-şi fi acceptat rolul de salvator în ceasul al doisprezecelea.

Dar veştile bune pentru Mourinho se termină aici. The Special One va trebui să zică mersi pentru trofeul câştigat, care va rămâne “the only one”! Bun şi ăsta, nimic de zis. În Liga Campionilor va reintra Puyol, iar Barcelona îşi va porni iarăşi morişca. Care se va roti, deşi Mourinho e în stare să oprească şi vântul!