Lucian AVRAMESCU

Scriu aceste rânduri la Sângeru, în Joia Mare. Am auzit, de dimineață, clopotele bătând altcum parcă, sunetul lor se răsfăța duios în tării și se revărsa apoi pe toată valea Cricovului Sărat, pârâu care se trage de sub o pădure din apropiere și înmoaie apoi niște dealuri albe, cu  consistența salinei de la Slănic Prahova. Hristos se va sui pe cruce curând, apoi va învia pentru noi toți. Acum câteva zile mă întrebam, înfricoșat, dacă noi, românii, adânciți într-o perioadă neagră, vom mai învia vreodată. Dacă există și pentru noi o clipă a Învierii. Mă îndoiam, colindat de stafia scepticismului. Azi cred că Iisus va învia și pentru români, iar românii vor învia din moartea voinței și din moartea speranței și din toate morțile în care s-au prăbușit, deodată cu Mântuitorul. E prea frumos afară, cristalul dimineții e fără cusur, impuritatea politică nu l-a maculat. Încă. N-am deschis televizorul nici măcar pentru buletinul meteorologic pe care mi l-au furnizat, fără greș, lucerna verde din grădini, cucul care cântă de câteva zile pe o sfoară de aer din ariniș, pupezele care m-au salutat cu zborul lor inconfundabil. În București e frumos de asemenea, îmi spune Roxana, una dintre redactorele mele de la A.M. Press, magnoliile s-au desfăcut în fața Bisericii Sfinții Voievozi și pe străduța ce face colțcu Lemnea, dând spre impunătoarea clădire pe care scrie GENERALI. După obiceiul convorbirilor noastre, între sat și Capitală, fata încearcă să mă informeze cum e cu demisia ministrului Botiș, care e și nu e de onoare, ce mai pregătesc, ce mai încondeiază puterea și opoziția de Paști. Nu, am zis, de astă dată nu vreau să știu, nu mă interesează, în concertul de melancolii cerești al clopotelor de pe valea mea nu-i loc de nici o imixtiune. Voi sunteți de serviciu, voi trebuie să știți și să informați. Eu pândesc îngerii care dau aripi albe din mugurii de cireșși se lasă colindați de albine. De la București rețin doar că magnoliile au înflorit. Dați ordin să înflorească magnolia, se chema o carte de poezie a prietenului meu Dan Verona. Pe unde mai ești, poete?

Pământul, la Sângeru, e reavăn. Ultimele ploi l-au reînviat, iar vegetația, întârziată cu două săptămâni față de București, cearcă să recupereze într-o întrecere ”bară la bară”, avansul de altitudine al firului de iarbă. O statistică europeană arată că pământul din România, doar el și nu altceva, începe să aibă iar căutare. Suntem înaintea Poloniei, ca tentație a cumpărătorilor agricoli occidentali. Cred și eu. În Polonia nu cresc decât cartoful și sfecla pentru vaci, iar vița-de-vie este o liană exotică, despre care copiii învață la școală, așa cum noi învățăm despre palmieri și baobabi. Cresc prețurile pământului agricol în condițiile în care în lume crește foamea. Acum o săptămână m-au vizitat doi intermediari români, cam de neîncredere la prima ochire, cam de neîntâlnit pe o potecă izolată din pădurea Călugărească, prin care umblam slobod în copilărie, care țineau morțișsă-mi cumpere terenurile pe care le moștenesc. Nu le vând. Bunicul meu a lăsat un testament prin care transmite, cu literă de moarte, că s-a născut fără avere, iar tot ce a agonisit, prin munca lui, va rămâne fiilor și urmașilor lor, pentru a-l pomeni, iar cine nu respectă voia lui de om harnic, dedicat familiei și urmașilor, să primească mustrarea-i din ceruri. Negustorii nu par sensibili la așa ceva. Banu nene, banu contează, nu aiureli de-astea cu strămoși care au pretenții după ce dau colțul. Un părinte bun e ăla care le lasă un cont barosan plozilor să aibă și ei ce păpa. Dincolo de greața provocată de astfel de specimene, ceva se leagă și se confirmă. Pământul, pământul acesta plin de mărăcini și scaieți, trezindu-se iar la viață prin lăstărirea buruienilor, uitat și necultivat, începe să aibă iar căutare. Pământul nostru, pământul din care și pe care ne-am născut, e adevărata noastră bucurie de Paști. Uneori singura. Să-l mângâiem cu palmele și cu ochii, să-i sărutăm cu pașii contururile desenate în orizont și împungând, pe alocuri, cerul. Cerul în care se va sui, la un timp după Înviere, domnul nostru Iisus Hristos, tragic și luminos ca lacrima cea de taină a lui Dumnezeu. Cititorilor mei, toată dragostea și - cerându-le iertare pentru îndrăzneală - urarea de a avea numai împliniri și bucurii.