Educaţia copiilor în epoca noastră (II)

Educaţia bisericească a copiilor

De vreme ce copiii sunt darul lui Dumnezeu, atunci de ce ni i-a dat? Dumnezeu ne-a dat copiii ca să îi creştem şi biologic, şi duhovniceşte. În ţinutul unde slujesc ca episcop, se foloseşte o frumoasă expresie. Când părinţii sunt întrebaţi câţi copii au, de regulă răspund: „Doi sau trei, ai lui Dumnezeu”. Aceasta arată sentimentul cel mai adânc că copiii sunt dăruiţi părinţilor de Dumnezeu şi Îi aparţin.

Există multe cărţi în circulaţie care vorbesc despre educaţia copiilor. Cele mai multe dezvoltă tema educaţiei copiilor din perspectiva principiilor pedagogice şi psihologice. Nimeni nu neagă aceste cunoştinţe, dar când ne referim în Biserică la educaţia copiilor, avem în vedere mai ales educaţia bisericească.

Asta înseamnă că în Biserică se consideră că scopul omului are legătură cu scopul creaţiei. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi întru asemănarea Sa – adică, după chipul Său, cu raţiune şi autodeterminare, ca să ajungă la asemănarea Sa, la îndumnezeire. Aceasta este lucrarea Bisericii şi astfel se defineşte şi educaţia bisericească.

Principiul teologic potrivit căruia copiii sunt darul lui Dumnezeu şi se cuvine ca ei să împlinească menirea creaţiei lor dă un alt conţinut educaţiei lor. Îi legăm pe copii de Biserică, adică de viaţa de Taine şi de proslăvire a Bisericii, şi cu părinţi duhovniceşti, aşa încât copiii să înceapă a păşi pe drumul care duce către unirea lor cu Dumnezeu.

Acesta este înţelesul pe care îl are slujba săvârşită la 40 de zile de la naşterea copilului. Mama duce copilul la biserică şi îl oferă preotului, care face o anumită slujbă. În continuare, acesta o îndeamnă pe mamă să sărute icoana Maicii Domnului şi îi redă copilul. Prin acest act, mama este ca şi cum ar spune: „Dumnezeul meu, îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat acest copil. Eu îl afierosesc Ţie.” Apoi Dumnezeu îl redă mamei, ca să îl crească ea, cu ajutorul Lui.

Sfântul Ioan Gură-de-Aur spune că a naşte copii nu este pur şi simplu o lucrare a firii, nici a împreunării dintre bărbat şi femeie, ci este lucrarea lui Dumnezeu. Astfel, femeia, când îşi vede copilul şi spune: „Pe acest copil mi l-a dat Dumnezeu, este copilul lui Dumnezeu, mi l-a dat ca să-l cresc”, ce înseamnă asta? Înseamnă că trebuie să îl facă om al lui Dumnezeu. Care este scopul educaţiei creştine a copiilor? Ca mama şi tatăl să ajute copilul să crească în Biserică şi să se sfinţească. Desigur, părinţii vor ajuta copilul să înveţe literele, să studieze, să dobândească anumite cunoştinţe şi să-şi facă o anumită poziţie în societate, dar scopul mai înalt este să devină sfânt.

Dacă sunteţi atenţi, veţi vedea că toţi părinţii sfinţi îşi cresc copiii cu o asemenea perspectivă, încât să dobândească caracter bisericesc. Cel mai adânc scop al educaţiei copiilor nu este să ajungă înţelepţi sau să fie doar oameni morali în societate, ci să ajungă buni fii ai lui Dumnezeu, să dobândească înfierea după har. Acest lucru este foarte important şi nu trebuie să îl uităm, nici in zilele bune, nici în zilele rele. Adică, şi  atunci când există probleme va trebui să ne rugăm: „Dumnezeul meu, al Tău este copilul, rogu-Te, ajută-l!”

O mamă s-a dus la Părintele Paisie Aghioritul şi i-a spus: „Părinte Paisie, copilul meu a apucat-o pe un drum greşit, ce trebuie să fac?”. El i-a răspuns: „Trebuie să îl sfătuieşti după voia lui Dumnezeu, cu multă dragoste şi libertate”. După puţin timp, femeia s-a dus din nou la Părintele Paisie şi i-a spus: „Părinte Paisie, nu ascultă! Eu îl sfătuiesc, dar nu mă ascultă!” I-a răspuns: „Acum nu îi vei mai spune copilului despre Dumnezeu, ci te vei ruga lui Dumnezeu pentru copil. Vei spune: „Dumnezeul meu, al Tău este; ajută-l Tu, eu nu pot face nimic”. După un timp, acea mamă l-a întâlnit din nou şi i-a spus: „Părinte Paisie, mă rog pentru copil, dar nu văd nici un folos”. Şi i-a răspuns Părintele Paisie: „Acum nici lui Dumnezeu să nu te mai rogi. Acum vei înceta să te mai rogi. Îi vei spune doar lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, al Tău este; nu mă voi mai ruga, fă ce doreşti, ia-ţi şurubelniţa ca să îl îndrepţi Tu”.

Copiii sunt membri ai Bisericii cu drepturi egale

Un alt punct important pe care trebuie să îl avem în vedere pentru educaţia copiilor este acela că copiii s-au născut din anumiţi părinţi, dar prin naşterea lor din nou în Biserică aparţin acesteia (adică Bisericii), căreia îi aparţin şi părinţii.

Ce înseamnă aceasta? În familie există relaţia dintre părinţi şi copii: părinţii sunt superiori copiilor din punct de vedere al vârstei şi al cunoştinţelor, nu poate fi vreodată egalitate între ei, deoarece unul este rolul părinţilor şi altul rolul copiilor. Părinţii lucrează ca să dobândească bunurile materiale necesare pentru familie, iar copiii studiază şi se hrănesc din cele oferite de părinţi. Cu alte cuvinte, nu se pot schimba rolurile şi părinţii să se comporte precum copiii, iar copiii precum părinţii.

Însă acest lucru nu este la fel valabil înlăuntrul familiei ecleziale, adică în Biserică. Desigur, şi aici există părinţi duhovniceşti, dar paternitatea spirituală nu anulează frăţietatea în Hristos. Adică, în Biserică, prin Sfântul Botez, Sfântul Mir şi toate tainele suntem toţi fii ai Bisericii şi, între noi, fraţi duhovniceşti.

Prin urmare, din partea biologiei funcţionează relaţia părinţi-copii, dar din partea vieţii bisericeşti această relaţie se transformă în legătură frăţească. Aceasta ajută foarte mult în educaţie, pentru că părinţii trebuie să îşi simtă copiii şi ca fii biologici, dar şi ca fraţi în Hristos, de vreme ce sunt membri egali ai Bisericii. Aceasta înseamnă că relaţia nu este posesivă, ci participativă, de vreme ce amândoi participă la singurul Trup al lui Hristos.

În viaţa de după a Doua Venire a lui Hristos, relaţiile dintre oameni nu se vor explica, nici nu se vor defini prin naşterea biologică, ci după alte criterii – după cât de mult au renăscut oamenii în Hristos şi în funcţie de vârsta lor duhovnicească.

Prin urmare, educaţia bisericească a copiilor ţinteşte la modul cum, cu timpul, se va micşora această relaţie biologică dintre ei şi se va dobândi sau se va trăi relaţia duhovnicească de frăţietate în Hristos.

Există multe situaţii în Biserică în care fiul devine părinte duhovnicesc al tatălui biologic, iar părinţii biologici cer sfaturi duhovniceşti de la copiii lor care au o anume poziţie bisericească, sunt adică preoţi sau monahi. Îmi aduc aminte că de multe ori tatăl meu îmi telefona să ceară sfaturi şi să primească binecuvântarea mea. Cât este de emoţionant când copilul, care a primit viaţa de la mama lui şi s-a hrănit din laptele ei, după ce devine preot, îşi hrăneşte mama dându-i Trupul şi Sângele lui Hristos! Mai există şi situaţii în care fiul sau fiica au devenit stareţ, respectiv stareţă, iar părinţii lor au intrat în obşti, făcând ascultare de copiii lor.

O situaţie pilduitoare este cea a Prorocului Samuil din Vechiul Testament, care, atunci când era tânăr, a adormit în Templu şi a auzit glasul Domnului cerându-i să transmită un mesaj preotului Templului. Din aceasta tragem concluzia că de multe ori Dumnezeu poate să descopere copiilor voinţa Sa, pentru a o transmite părinţilor. De aceea trebuie să existe şi respect al părinţilor faţă de copil.

Articol publicat în revista Familia Ortodoxă

Traducere de Tatiana Petrache