Doru POPOVICI

Pronosticasem, la radio, în ziua meciurilor că Steaua bate şi se califică şi că celelalte trei pierd calificarea încă din meciurile tur. Mai spusesem şi că Vasluiul, cu ceva noroc, poate „ciupi” un egal. Mi-au ieşit toate sau aproape toate, întrucât Steaua poate rata calificarea (deşi, după joc, ar fi absurd; o văd chiar înscriind în deplasare, ceea ce i-ar simplifica ecuaţia) dacă avem în vedere doar scorul. Urmărind în direct meciul Stelei şi pe teletext, pe celălalt televizor, evoluţia scorurilor, am putut constata că o bună bucată de timp echipele noastre au fost pe deplin egale adversarelor lor. Mai exact, la pauză, pe toate terenurile, scorul era egal, cu un plus pentru Unirea Urziceni care şi înscrisese, ba încă şi în deplasare, ceea ce ne făcea să visăm la o reeditare a parcursului absolut onorabil al acesteia în ultima ediţie a Champions’ League. Mă mai gândeam, tot la pauză, că Steaua nu putea să nu înscrie, având în vedere snopul de ocazii din prima repriză dar şi şuturile absolut senzaţionale ale lui Latovlevici, un fundaş care cu siguranţă are un altfel de viitor decât cel al majorităţii fotbaliştilor noştri. Speram şi ca Vasluiul să dea lovitura (în fond, un gol nu-i chiar aşa greu de înscris, mai ales când joci acasă), că Poli să aibă şi ea vreo baftă chioară, iar Urziceniul îmi spuneam că nu poate lua mai mult de un gol, ceea ce ar fi dus la un 1-0 necesar în retur, lucru pe deplin realizabil. Ei bine, undeva s-au rupt toate astea: Steaua a continuat iureşul, dar nu pot să nu remarc că marile ocazii le-a avut totuşi Grasshopper, de unde conchid că apărarea este în continuare vraişte, Urziceniul a luat, scurt şi decis, trei bucăţi care au rezolvat problema, Vasluiul şi-a probat deja clasica impotenţă ofensivă, în timp ce Poli a luat-o şi ea, spre final, după ce fusese dominată copios. A fost, în ansamblu, o nouă mostră de produs fotbalistic tipic românesc: toate bune, dar numai până pe la o bucată. Speranţele, câte or fi fost, s-au năruit în doar 45 de minute, ceea ce mă face să cred că nu la fotbal propriu-zis stăm mai prost, nici la condiţia fizică, ci exact acolo unde „se face diferenţa” dintre învinşi şi învingători: la psihic. De altfel, e şi greu să le pretinzi să-l aibă de învingători, din moment ce joacă pentru nişte patroni care de regulă uită să-i plătească (fiind mai preocupaţi de propria libertate incertă), joacă la echipe care azi sunt iar mâine se pot desfiinţa, într-un campionat câştigat, meci de meci, nu prin joc, ci prin fluier şi steag. Iar trofee vom mai obţine doar când toate meciurile vor fi arbitrate doar de români.