Tânguirea fiilor duhovniceşti ai Maicii Domnului, născuţi de ea pentru împărăţia cerului

Maica Domnului s-a învrednicit de mare putere dumnezeiască la naşterea Bisericii: „...când s-a făcut pogorârea Sfântului Duh în chip de limbi de foc peste Sfinţii Apostoli, la început Sfântul Duh a stat peste Sfânta Fecioară Maria, care şi mai înainte Îi era locuinţă plăcută şi prea iubită, şi totdeauna petrecere nedepărtată. În vremea aceea a primit prea binecuvântata Fecioară pe Duhul Sfânt mai mult decât toţi apostolii; căci, pe cât vasul se face mai mare, pe atât mai mult încape în sine. Şi de vreme ce Preacurata Fecioară era vas al Sfântului Duh mai mare decât toţi, pentru că este mai înaltă decât apostolii şi decât proorocii şi decât ceilalţi sfinţi, precum îi cântă ei Biserica, zicând: „Cu adevărat eşti mai presus decât toţi, Fecioară Curată!”, tot astfel şi darul Duhului Sfânt l-a încăput în sine mai mult decât toţi”. De aici deducem că autoritatea duhovnicească cea mai mare, în instituţia apostolească, a avut-o Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Un fapt mai puţin ştiut, istorisit într-o scrisoare de un monah athonit cu numele Ştefan, este acela că Maica Domnului, călătorind spre Cipru, la Sfântul Lazăr, cel înviat după patru zile de Domnul, ce era episcop al Bisericii de pe această insulă, a ajuns şi la limanul Muntelui Athos, unde a binevestit poporului păgân, cu de-amănuntul toate cele despre Iisus Hristos. Întărind Evanghelia cu multe minuni, Preasfânta a pus povăţuitor şi învăţător poporului botezat în acest munte , pe unul din cei ce a călătorit cu ea. Înseamnă că la originea Bisericii athonite se află Maica Domnului, Apostol al lui Hristos. Mare suferinţă sufletească au simţit aceşti fii duhovniceşti la auzirea veştii că întemeietoarea Bisericii lor nu mai este în viaţă. Ea binecuvânta-se poporul astfel:

„Darul lui Dumnezeu să petreacă în locul acesta şi la cei ce petrec aici cu credinţă şi cu cucernicie şi păzesc poruncile Fiului şi Dumnezeului meu. Iar bunătăţile cele de trebuinţă spre petrecerea cea de pe pământ, vor fi lor din destul cu puţină osteneală. Şi li se va pregăti lor viaţa cea cerească şi nu va lipsi mila Fiului meu din locul acesta, până la sfârşitul veacului. Iar eu voi fi folositoare locului acesta şi caldă mijlocitoare pentru dânsul la Dumnezeu !”

Din relatările celor ce au putut vizita Muntele Athos am aflat că, într-adevăr, Darul lui Dumnezeu petrece în acel loc, se simte peste tot şi în toate, iar Maica Domnului este caldă folositoare pentru toţi cei ce se nevoiesc în acest munte sfânt.

Tânguirea primilor creştini din biserica primară

Fiind cuprinsă de preaputernica dorinţă de a vedea preadulcea faţă a Fiului său şi de a şedea în bucuriile cele de sus, care sunt nesfârşie, Maica Domnului a fost înştiinţată de Sfântul Arhanghel Gavriil că mutarea ei de pe pământ la cer va avea loc după trei zile. Ca întărire, Sfântul Arhanghel i-a dăruit o stâlpare dintr-un copac de finic, din rai, care strălucea cu lumina harului ceresc, pentru a fi purtată înaintea patului, când preacuratul ei trup va fi petrecut spre îngropare. Despre acestea, Preasfânta a spus Sfântului Ioan, fiul ei cel încredinţat de Hristos, iar Sfântul Ioan a trimis la Sfântul Iacov, ruda Domnului, întâiul ierarh al Ierusalimului şi tuturor rudeniilor şi vecinilor. Sfântul Iacov, la rândul său a trimis veste tuturor credincioşilor din Ierusalim, precum şi tuturor credincioşilor de prin cetăţile şi satele ce erau primprejur. Astfel s-au adunat cu Sfântul Iacov, în casa Sfântului Ioan unde şedea Sfânta Fecioară Maria, toate rudeniile, precum şi o mulţime de credincioşi, bărbaţi şi femei de pretutindeni. Toţi cei ce se adunaseră la Preacurata Maica Domnului auzind de sfârşitul său, atât de la ierarhul lor, cât şi de la Preacurata Maică, plângeau şi casa se umplea de plânsete şi tânguiri, căci o rugau pe Stăpâna cea milostivă, ca pe o Maică a tuturor, să nu-i lase orfani.

Contemporanii erau cu adevărat foarte întristaţi de plecarea Maicii Domnului dintre ei, pe de o parte pentru că era Maica lui Iisus, iar pe de altă parte datorită calităţilor sale, a trăsăturile sale morale şi duhovniceşti care erau excepţionale. Din acest motiv ea a fost înconjurată de dragostea şi de respectul celor din jur, fiind cinstită într-un mod cu totul deosebit.

Ne-au rămas câteva documente scrise despre felul cum era Maica Domnului, din care se poate înţelege de ce contemporanii ei o regretau nespus.

Aflăm din scrisoarea Sfântului Ignatie purtătorul de Dumnezeu (ucenicul Sf. Ioan Evanghelistul), pe care a scris-o din Antiohia, către Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, următoarele:

„Sunt multe femei la noi care doresc să vadă pe Maica lui Iisus şi se sârguiesc în toate zilele, că doar ar putea să călătorească la voi, ca s-o cerceteze pe ea şi să se atingă de pieptul ei, cel ce a hrănit cu lapte pe Domnul Iisus, şi să se înştiinţeze de la dânsa pentru oarecare taine. Pentru că slava ei a străbătut până la noi, că ea, fiind Fecioară, este Maica lui Dumnezeu plină de toate darurile şi de toate bunătăţile, şi spun de dânsa, că în prigoniri şi în primejdii este veselă, în sărăcie şi în neajunsuri nu se mâhneşte, spre cei ce îi fac rău nu se mânie, ci le face şi mai mult bine; este blândă în lucrurile cele de bună întâmplare, milostivă spre cei săraci, cărora le ajută pe cât poate, iar celor ce sunt vrăjmaşi ai credinţei noastre, li se împotriveşte foarte mult. Iar dreptei noastre credinţe şi bunei cucernicii este învăţătoare, asemenea şi tuturor credincioşilor povăţuitoare spre tot lucrul cel bun. Pe cei smeriţi îi iubeşte mai mult şi singură este smerită către toţi; şi o laudă pe ea toţi cei ce au văzut-o. Şi cât de răbdătoare este când învăţătorii iudei şi fariseii râd de dânsa ! Nişte oameni vrednici de credinţă ne-au spus că în Maria, Maica lui Iisus, firea omenească, pentru sfinţenia ei cea multă, se vede că este asemenea cu firea îngerească. Lucrurile acestea care se aud au deşteptat în noi dorinţă nemăsurată că doar am putea să vedem pe cea cerească – ca să zic aşa – minune preasfântă şi de mirare.”

În altă scrisoare, acelaşi Sfânt Ignatie purtătorul de Dumnezeu scrie către Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu:

„Eu, dacă îmi va fi cu putinţă, voi veni la tine, ca să văd pe credincioşii cei sfinţi care s-au adunat acolo; dar mai ales ca să văd pe Maica lui Hristos, despre care se spune că tuturor este minunată, cinstită şi iubită şi toţi doresc să o vadă. Cine n-ar dori s-o vadă pe Sfânta Fecioară şi să vorbească cu aceea care a născut pe Dumnezeul Cel adevărat ?”

 Sfântul Ambrozie (ca. 339-397) studiind intens scrierile Sfinţilor Părinţi greci a scris despre felul cum era Preasfânta Fecioară Maria, următoarele:

 „Era Fecioară nu numai cu trupul, dar şi cu duhul, smerită în inimă, de Dumnezeu înţelepţită în cuvinte, negrabnică la grăire, totdeauna la citire, trează în osteneli, întreg înţeleaptă în vorbire, vorbind precum cu Dumnezeu, iar nu precum cu oamenii. Pe nimeni nu asuprea, ci tuturor le dorea bunătăţi; nu s-a îngreţoşat de vreun om, nici măcar sărac de ar fi fost, nici a râs de cineva, ci pe toate cele ce le vedea, le fericea. Nimic nu era în gura ei ceva într-acest fel, care să nu fie dar curgător. În toate lucrurile sale arăta cea mai înaltă feciorie, iar vederea ei era chip al desăvârşirii celei dinlăuntru, era pildă de milostivire şi de bunătate”.

Apoi ce fel era cu obiceiul ei cel prea sfânt şi cu chipul ei trupesc, aceasta se află astfel scris la Epifanie (scriitor creştin din sec al IV-lea) şi la Nichifor (†828):

„Ea era în tot lucrul cistită şi statornică. Grăia foarte puţin şi numai ce era de trebuinţă. Lesnicioasă spre a asculta, grăioare de bine, dând fiecăruia cinstire; obişnuia totdeauna a grăi vorbe cuviincioase cu fiecare om, fără de râs şi fără de tulburare, dar mai ales fără de mânie.     Era măsurată la stat, vederea feţei ei era ca vederea grăuntelui de grâu; părul galben; ochii, ascuţiţi la vedere, întru care luminile erau asemenea cu rodul de măslin. Sprincenele ei erau negre şi plecate; nasul, potrivit; buzele, ca floarea trandafirului, pline de cuvinte dulci. Faţa, nici rotundă, nici scurtă, ci puţin lungăreaţă. Mâinile şi degetele, lungi. În scurt, era neîmpărtăşită de toată trufia; smerită, neprefăcânu-şi faţa deloc, că nici o moliciune nu avea cu sine, ci arăta umilinţă aleasă. Hainele pe care le purta erau simple, precum le arată şi acum sfântul acoperământ al preasfântului ei cap şi ca să spun pe scurt: în toate lucrurile ei era de faţă mult dar dumnezeiesc.”

 Din aceste scrieri se poate înţelege cât de multă dorinţă aveau sfinţii, ca să vadă pe cea însufleţită sfinţenie a lui Dumnezeu, pe Preacurata Fecioară Maria. Iar cei ce s-au învrednicit a o vedea, aceia spuneau tuturor că sunt fericiţi; căci cu adevărat erau ochii care o vedeau pe ea după Hristos Mântuitorul, şi fericite erau urechile care se învredniceau să audă buzele ei cele grăitoare de Dumnezeu şi cuvintele ei cele făcătoare de viaţă.

Este de înţeles ce a fost în sufletul acelora care au petrecut-o pe Stăpâna lor în satul Ghetsimani unde odihneau Sfinţii ei părinţi Ioachim şi Ana, precum şi Dreptul Iosif:

„ Şi ajungând Sfinţii Apostoli cu toată mulţimea credincioşilor la satul Ghetsimani, când au pus lângă mormânt patul cu preasfântul trup, atunci s-a ridicat iar strigare de plângere în popor, tânguindu-se toţi pentru sărăcia lor şi pentru lipsirea unei bunătăţi ca aceasta. Şi căzând la trupul Presfintei Născătoare de Dumnezeu, îl cuprindeau, îl udau cu lacrimi şi îi dădeau sărutarea cea mai de pe urmă.”

După cum am relatat, mare tânguire a fost pentru Biserica primară despărţirea de Maica Domnului. Le-au rămas ca alinare cuvintele ei adresate celor ce o plângeau. Le poruncea să nu o plângă, ci mai degrabă să se bucure pentru ducerea ei, că, stând mai aproape înaintea scaunului lui Dumnezeu, privind faţă către faţă pe Fiul şi Dumnezeul Său şi vorbind gură către gură, va putea cu mai multă înlesnire să se roage şi să milostivească bunătatea Lui. Deci îi încredinţa pe cei ce plângeau că, după mutarea sa, nu-i vă lăsa pe ei orfani; şi nu numai pe ei, ci pe toată lumea o va cerceta, o va privi şi va ajuta celor din primejdii.

Sărace şi neputincioase cuvinte am fost în stare să vă adresez, despre cea care a fost în timpul vieţii sale pământeşti, vas ales, masă a pâinii celei veşnice, cuptor neatins, scară tainică..... şi care este şi va fi pururea, fierbinte rugătoare şi mijlocitoare pentru noi cei ce o iubim.

Închei cu speranţa că cele pe care am reuşit să le aştern aici, vor deştepta în dumneavoastră şi mai multă dorinţă de apropiere de cea care stă înaintea Fiului său şi Dumnezeului nostru, Iisus Hristos şi care ne iubeşte, îmbărbătându-ne şi îndemnându-ne cu cuvintele: „Bucuraţi-vă, căci eu sunt cu voi în toate zilele !”

Preot Dan Gheorghiţă

Parohia „Sfântul Dumitru”, Hănţeşti II