Cătălin MIHULEAC

Încetul cu încetul, inundaţiile vor ajunge să însemne pe agenda neamului nostru încercat cam ce înseamnă cutemurele alea de rutină în viaţa japonezilor. Cât de curând, televiziunile or să constate că aceste tragedii, din cauza frecvenţei cu care se produc, nu mai au deloc impact la cetăţenii privitori la micul ecran, ratingul adus de ele valorând cam cât o ceapă vizuală degerată. Mâine-pomâine, aceste tragedii îşi vor banaliza puterea de empatizare şi nu-i vor mai privi decât pe cei direct implicaţi: pe sinistraţi, pe prefecţii judeţelor unde ele sunt puse în scenă şi eventual pe Dan Cârlan, şef de post la nou înfiinţata „Sinecură naţională pentru inundaţii”.

În concluzie, presa le va ocoli sau le va trece la rubrica „şi altele”, fiind greu de găsit reporterul - fie el tânăr, vivace şi flămând de afirmare în branşă - dispus să-şi tragă pe el cizmele şi geaca impermeabilă, pentru a transmite în direct despre orice bagatelă de viitură sau despre orice flecuşteţ de pod halit de ape. Iar campaniile care cheamă românii la solidaritate cu sutele de nenorociţi care şi-au pierdut fie viaţa, fie agoniseala de-o viaţă, vor rămâne nişte serenade la urechi surde. În concluzie, emisiunile televizate cu ape dezlănţuite şi familii sinistrate îi vor face pe români să moţăie în albia fotoliilor lor adânci, de telespectatori:

- Ce-avem deseară la televizor, iubi?

- Inundaţii, iubi !

- Iar inundaţii? M-am săturat! Îmi vine să casc.

În mod sigur, acelaşi gen de dialog avea loc acum câteva sute de ani:

- De ce fac buciumele atâta tămbălău, iubi?

– Năvălesc tătarii, iubi.

-Iar tătarii? M-am săturat! Îmi vine să casc.   

Nu sunt eu cel chemat să înfierez cauzele inundaţiilor, începând cu tăierile duşmănoase ale pădurilor. Acum câţiva ani, nişte ţărani de lângă Vatra Dornei, erau cât pe ce să mă înghită cu pene cu tot, fiindcă mi-am permis să-i întreb de ce belesc pădurile în aşa un hal. M-au pus la punct, înţelepţi ca nişte eroi din „Moromeţii”:

-Măi flăcău, iaşte pădure ciotcă, să tot tăiem sute de ani, de-amu’ încolo!

Atâta doar îmi permit să constat, cu gust de fiere în gură: a fost dăruită şi România cu ceva minunat, Natura, şi nici pe aia nu se lasă până n-o omoară de tot. Dar cum să nu retezi copacul, ’tu-i copacul mă-sii, când vezi cât de vertical poate să fie?