Mântuitorul dă un sens şi mai înalt postului, dezvăluindu-i semnificaţia eshatologică: „Atunci au venit la El ucenicii lui Ioan, zicând: „Pentru ce noi şi fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc?“. Şi Iisus le-a zis: „Pot, oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti“ (Mt. 9, 14-15; Mc 2, 18-20; Lc. 5, 33-35).

Minunate sunt aceste cuvinte, iar parabola schiţată aici, cu mirele şi cu nuntaşii, este extrem de sugestivă. În jurul cerescului Învăţător, îmbătaţi de prezenţa Lui şi hrăniţi îmbelşugat cu cuvântul şi cu harul Lui, ucenicii trăiau un timp unic, acea „puţină vreme“ cât ei au putut contempla în chip direct „slava“ Cuvântului întrupat (In 1, 14). Avea să vină însă vremea de încercare şi de aşteptare (In 16, 20), prin plecarea Domnului de la ei. Astfel, întreg „timpul Bisericii“, până la revenirea Domnului în slavă, timp în care adevăraţii credincioşi suspină de dorul Mirelui, este pentru ei - şi va fi mereu - un timp în care postul îşi are rolul său, nu numai de înfrânare a trupului, ci şi de semn al aşteptării eshatologice.

Cu multă înţelepciune duhovnicească a rânduit Biserica zilele şi perioadele de post, astfel încât acesta să-şi împlinească în modul cel mai înalt scopul de a ne întări împotriva patimilor şi a poftelor, dar şi pe acela de a ne umple de dorul Mirelui şi de a ne pregăti pentru unirea cu El prin primirea în curăţie şi cu vrednicie a Sfintei Euharistii.

 

Postul adevărat nu înseamnă lipsă, ci bogăţie

Diavolului, care-L ispitea cu pâine atunci când flămânzise, Mântuitorul îi răspunde cu acest cuvânt al Scripturii: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Mt. 4, 4; Lc. 4, 4). Acest citat din Deuteronom (8, 3) este, de fapt, un cuvânt al lui Dumnezeu în legătură cu mana, ea însăşi un semn ceresc şi o dovadă a faptului că omul poate fi hrănit de Dumnezeu şi altfel decât pe calea obişnuită. Aceeaşi lucrare o săvârşeşte Dumnezeu cu oricare adevărat postitor. Lipsindu-se de hrana materială, postitorul este îmbelşugat cu o hrană dumnezeiască. De aceea, cel care posteşte post adevărat, adică cel ce posteşte din prea plinul dragostei de Dumnezeu şi din dorul după întâlnirea cea „mai cu adevărat“ cu Mirele Hristos, nu simte foamea şi nu i se pare deloc grea perioada postului. Zice Sf. Marcu Ascetul: „Celui ce flămânzeşte pentru Hristos, harul i se face hrană; celui ce însetează, băutură prea dulce; celui ce tremură de frig, haină; celui ostenit, odihnă; celui ce se roagă, deplină încredinţare; celui ce plânge, mângâiere“ (Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte, 117, în „Filocalia“, vol. I, Sibiu, 1947, p. 259).

Falşii postitori duc cu greu „zăduful zilei“ şi numără nerăbdători zilele de post ce le stau înainte. E un semn bun atunci când postul, chiar cel mai aspru, începe să ţi se pară uşor, când trupul se mulţumeşte cu hrană puţină şi săracă şi când întreaga ta fiinţă este copleşită de bucuria întâlnirii Mirelui ceresc. Atunci postul nu mai înseamnă nici foame, nici sete, nici osteneală. Cum să simţi şi să te plângi de foame, de sete sau de osteneală când Hristos Însuşi ţi Se face hrană, şi băutură, şi odihnă?

(pr. prof. dr. Vasile MIHOC, sursa: www.ziarulumina.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Semnificaţia eshatologică a postului.

Comentarii