Domnul sfinţeşte lumea începând cu Sine, cu trupul Său, în iubirea Sa. În însăşi purtarea crucii, în jertfirea Sa, Domnul desfiinţa păcatul şi sfinţea făptura. Dacă reazemul răului, al păcatului este egocentrismul, iubirea divină, crucea poartă în ea desfiinţarea lui. În Hristos păcatul se mistuie în flacără, în oceanul iubirii Sale dumnezeieşti. “Acolo unde este jertfa, acolo este nimicirea păcatelor, acolo este împăcarea cu Stăpânul, acolo este sărbătoare şi bucurie”, învaţă Părintele nostru Ioan Gura de Aur. Iar, după Sfântul Chiril al Alexandriei, “la Tatăl nu se poate intra decît în stare de sacrificiu”. “Starea de sacrificiu" e şi calea noastră unii către alţii.

Toată viaţa Domnului este purtare a crucii şi desfiinţare a păcatului. Şi întruparea Sa, a Celui care “în chipul lui Dumnezeu fiind, în chip de rob” (Filip. II, 7); şi naşterea în peşteră, în iesle; şi faptul că El “prin care toate s-au făcut” vieţuind pe pământ “nu are unde să-şi plece capul”; şi hulirea din partea fariseilor că “strică legea”, sau “că stă la masă cu vameşii şi păcătoşii”. El “plinitorul legii şi Cel “fără de păcat...” etc.

Părinţii Bisericii şi teologii observă că Domnul desfiinţează păcatul şi înseşi însuşirile firii: în foamea, în setea, în oboseala, în atitudinea sa faţă de suferinţă, de moarte etc. În nici una din acestea nu lasă firea Sa omenească “să lunece spre păcatul plăcerii”. În toate El împlineşte “voia Tatălui” care în esenţă e tot iubirea. A cunoscut şi Mântuitorul fericire, bucurie. Dar de ce fel de calitate? Fericirea Domnului este aceea pe care o şi propovăduieşte, de pilda în Predica de pe munte. Şi cum se ştie aceasta constă în simplitatea duhului; în plânsul, suspinul, faţă de suferinţele semenilor; în blândeţe; în foame şi sete de dreptate, de adevăr; în milă şi curăţie a inimii; în slujirea păcii şi acceptarea suferinţei pentru alţii, a crucii. Bucuria Lui este bucuria de a prăznui Paştele cu ucenicii (Luca XXII, 15), de a-i împărtăşi din trupul şi sângele Lui jertfit; este bucuria învierii cu care întâmpină pe mironosiţe în dimineaţa pascală, când le spune: “Bucuraţi-vă...” (Matei XXIII, 9); bucurie a Crucii şi Învierii. Către această bucurie tinde întreg cursul vieţii Sale; către acest moment suprem, moment pe care El îl numeşte “ceasul Meu”. E cea care înseamnă deodată: pătimire şi preamărire: “Părinte a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească...”

(Ioan XVII, 1).

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Crucea Învierii.

Comentarii