Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Spovedania este Taina prin care credinciosul primeşte de la Dumnezeu iertarea păcatelor mărturisite duhovnicului cu zdrobire de inimă şi cu hotărârea de a nu le mai face.
Taina Spovedaniei se mai numeşte şi Taina pocăinţei sau a Mărturisirii.
Ea a fost făgăduită de Mântuitorul prin următoarele cuvinte, adresate apostolilor: "Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer" (Matei 18.18).
Aşezarea Tainei Pocăinţei a avut loc, însă, după Înviere, când Domnul a zis ucenicilor: Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20,22-23).
Sf. Efrem Sirul asemăna Pocăinţa cu "un mare cuptor care primeşte într-însul aramă şi o preface în aur, ia plumb şi dă argint".
Iar Sf. Isaac Sirul scrie: "După Botez este Pocăinţă; ea este a doua naştere din Dumnezeu".
Spovedania are în mod deosebit două efecte. Primul efect al Pocăinţei este iertarea păcatelor şi reaşezarea celui ce s-a spovedit în starea harică din care căzuse, iar al doilea este uşurarea şi liniştea sufletească.
Orice păcat se poate ierta prin pocăinţă
Pentru că Taina să aibă aceste efecte, cel care se spovedeşte trebuie să facă o mărturisire sinceră, să ia hotărârea de a nu mai păcătui, să aibă nădejde în milă şi bunătatea lui Dumnezeu şi să-şi îndeplinească canonul dat de duhovnic.
Orice păcat se poate ierta prin pocăinţă, oricât ar fi el de grav, dar şi întoarcerea trebuie să fie pe măsura greşelii.
Păcatul este un act de revoltă împotriva cerului, este un act de mândrie, în timp ce mărturisirea cere smerenie.
În Cuvântarea despre Puşkin, Dostoievski scria astfel: "Smereşte-te, om mândru, şi înainte de toate frânge-ţi mândria... De te vei birui, te vei smeri şi vei deveni liber, cum nici nu te-ai fi închipuit vreodată. Şi vei începe o lucrare măreaţă şi-i vei face liberi şi pe alţii şi vei vedea fericirea, căci viaţa ţi se va umple".
Mântuitorul şi-a început activitatea cu o chemare către cei căzuţi: "Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Matei 3,2).
Plecând de la aceste cuvinte, Sf. Părinţi învaţă că "a-ţi recunoaşte păcatul este un mare dar al cerului, mai mare decât vederea îngerilor".
Pocăinţa este, de asemenea, singura posibilitate de a primi Revelaţia dumnezeiască şi de a înţelege cum a fost gândit omul, mai înainte de crearea lumii, în sfatul cel mai înainte de veci al Sfintei Treimi.
Un păcătos se poate ridica la desăvârşire
Un om care se căieşte cu adevărat se poate ridica chiar până la desăvârşire, adică până la "împărăţia Luminii necreate", căci cei care sunt în Lumină, au trecut nu prin "uşile groazei", ci prin "uşile pocăinţei".
Într-adevăr, mărturisirea păcatelor este însoţită de o anumită doză de ruşine. Dar tocmai această ruşine, care pe mulţi îi reţine de la Spovedanie, are darul să ne împace cu Dumnezeu.
Taina Pocăinţei este Judecata milostivă a lui Dumnezeu ce o face cu noi atunci când mergem de bunăvoie, ca să ne mărturisim păcatele.
Dacă noi nu facem aceasta, atunci ne prinde dreptatea dumnezeiască, şi deci ne pasc primejdii.
E bine să se spovedească omul de la tinereţe, nu doar la anii bătrâneţii.
Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia nu. Iar omul cu gânduri viclene e acela care-şi dă cu toată voia tinereţea dracilor, rămânând ca lui Dumnezeu să-i dea o bătrâneţe distrusă.
Pocăinţa trezeşte în om sentimentul iubirii
Fericitul Augustin învaţă că pocăinţa adevărată se cuprinde în două mişcări opuse ale inimii: una de ură faţă de păcat şi alta de iubire faţă de Dumnezeu.
Atunci când regele David a ucis pe Urie şi a luat de soţie pe Batseba, femeia celui ucis, Dumnezeu a trimis la el pe proorocul Natan. Acesta i-a spus regelui pilda cu bogatul care în loc să taie din turmele sale, a răpit săracului singura-i oaie şi a pregătit-o oaspeţilor săi. David auzind întâmplarea a zis de bogat că "e vrednic de moarte". Dar Natan i-a răspuns: "Tu eşti acela".
Îndată regele s-a ruşinat şi cu o adâncă ură de păcatul făcut a zis: "Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta... Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut..." (Psalmul 50). Fără pocăinţă nu poate exista autocunoaştere şi nici descoperirea împărăţiei din noi.
Cât este sub păcat, omul, ca şi David, nu mai are puterea de a deosebi binele de rău. El are nevoie de cineva care să-l trezească şi să-i mijlocească vindecarea ce vine de la Dumnezeu. Şi acesta este duhovnicul.
Pe lângă ura faţă de păcat, pocăinţa adevărată trezeşte în om şi sentimentul iubirii faţă de Dumnezeu, atât pentru îndelunga Sa răbdare, cât şi pentru bunătatea Sa pe care ne-o arată.
Împăratul Teodosie al Bizanţului avea uneori obiceiul să judece pe cei care complotau împotriva lui.
După ce le aducea în faţă toate dovezile vinovăţiei lor şi-i făcea să-şi mărturisească fărădelegile ei se aşteptau să fie osândiţi la moarte.
Dar împăratul lua o altă hotărâre şi în loc să-i omoare, îi lăsa liberi, fără nici o pedeapsă.
Sf. Ambrozie, care istoriseşte despre aceste lucruri, spune că "Împăratul voia să biruiască prin dragoste, nu să pedepsească".
Aşa şi noi avem datoria de a iubi pe Dumnezeu, căci în loc să ne pedepsească şi să ne piardă, ne iubeşte şi ne iartă.
