Creştinismul are la temelie învăţătura unică şi supremă a Mântuitorului Hristos. Credincioşii îşi conformează viaţa cu această învăţătură, trăind intens pe toate planurile vieţii spirituale, în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, în drumul lor spre obţinerea mântuirii care ne-a fost adusă obiectiv de Iisus Hristos prin Întrupare, Viaţa şi Învăţătura Sa, Patimi, Cruce, Înviere şi Înălţarea, rămânând ca roadele să ni le însuşim fiecare în parte prin har, credinţă şi fapte bune în Biserică. Deci creştinismul nu este un sistem filosofic, o sumă de filosofii sau o doctrină religioasă.

 

Etică filosofică

Creştinismul, cu învăţătura şi morala sa superioare, apare pe fondul lumii greco-romane unde excelaseră celebre şcoli filosofice care dăduseră lumii mari înţelepţi: Heraclit din Efes, Protagoras, Socrate, Platon, Aristotel, etc. Dar aceste sisteme filosofice, care aveau şi o etică, n-au putut impune norme etice şi n-au putut influenţă decât în mică parte viaţa adepţilor, uneori nici chiar întemeietorii sau conducătorii şcolilor filosofice respective neputând respecta sentinţele etice pe care le enunţaseră. Ne vom referi îndeosebi la filosofia şi etica antică greacă deoarece majoritatea sistemelor de etică din cursul istoriei îşi au izvorul în filosofia antichităţii. Aceste sisteme în decursul istoriei eticii sunt numeroase, de aceea noi vom folosi denumirea generală de etică filosofică, termen care desemnează îndeosebi aspectul teoretic al sistemelor etice din decursul istoriei, reflexiunile filosofice asupra principiilor generale ale moralei. Chiar de la primii filosofi greci etica n-a însemnat decât unul şi acelaşi lucru: "studiul reflexiv a ceea ce este bun sau rău în această parte a conduitei umane de care omul este, mai mult sau mai puţin, responsabil în mod personal".

 

Iubirea creştină

Problema centrală a teoriei etice antice şi medievale era: cum poate omul să ajungă la fericire? înainte de Renaştere se gândea în general că oamenii erau ordonaţi prin natura lor să ajungă la o ţintă finală, dar această perspectivă globală diferă la diverşi filosofi. Teoriile etice moderne şi contemporane se interesează mai ales de problema raţiunii practice şi a datoriei.

Însă Morala creştină nu este o simplă împlinire de către creştin a unor datorii care nu-l duc nicăieri în această viaţă pământească şi îi asigură doar o răsplată exterioară în viaţa viitoare. Aceste datorii sunt pentru planul exterior al vieţii umane, pentru o convieţuire ordonată de pildă. Dar în Morala creştină nu este de ajuns atât. Intervine iubirea creştină, jertfelnică, dăruitoare, care se cere împlinită, deci accent pe "cele dinlăuntru", pe interiorul omului. "Acţiunea liberă este întotdeauna transpunerea în faptă a sufletului, expresia lui concretă, exterioară. Şi valoarea ei nu izvorăşte din aspectul ei exterior, ci din sufletul ei, din izvoarele ei lăuntrice. Înlăuntru este rădăcina, acolo este seva dătătoare de viaţă din care răsar frunzele, florile şi roadele".

 

Morala creştină

Creştinul duce o viaţă în Hristos, viaţă adevărată, plină de florile virtuţilor, în iubire jertfelnică, şi creşte treptat (nu dintr-o dată) în Hristos, o zidire în Duhul lui Hristos, încă din cursul vieţii pământeşti, căci împlinirea şi trăirea învăţăturilor Sale transformă ontologic fiinţa lui. De aceea când vorbim de Morală creştină nu trebuie s-o înţelegem ca pe o disciplină pur ştiinţifică, teoretică, ci ca pe o explicare sau descriere a vieţii credincioşilor în Hristos, în Biserica Sa.

În general Morala creştină are câteva puncte de convergenţă cu etică filosofică, dar în fond ele se deosebesc radical.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Morala creştină şi etica filosofică.

Comentarii