Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video„O, om, ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui prin scris sau grai,
De pilda ce la alţii dai,
Căci ea mereu, spre iad sau rai,
Pe mulţi o să-i îndrume.”
Adesea auzim expresii ca: fii responsabil, sau eşti responsabil sau despre cineva, că nu vrea să-şi asume responsabilitatea sau nu are nici o responsabilitate. Uneori aceste cuvinte ne lezează, alteori trec pe lângă noi, fără să ne atingă, ca şi cum n-ar fi vorba de noi. Ai vrea câteodată să clarifici lucrurile, să ştii ce înseamnă un cuvânt şi cât este de grav atunci când cazi sub incidenţa lui. În cazul nostru, cuvântul responsabil.
Gravitatea responsabilităţii vine din modul cum ne comparăm şi din înălţimea aspiraţiilor noastre. Dacă ne raportăm la ceilalţi – asemenea Fariseului din Evanghelie – sau la o societate vătămată de păcat, cuvântul responsabilitate se relativizează foarte mult. Nu o să ni se pară foarte grav atunci când ne călcăm cuvântul, când întârziem sau când acţionăm fără să ne gândim ce se va întâmpla cu ceilalţi.
Dacă însă ne raportăm la Dumnezeu şi la cei care au fost modele de sfinţenie pentru noi, atunci s-ar putea să ne îndoim de calitatea vieţii noastre şi de nobleţea caracterului nostru.
Cuvântul responsabilitate îl avem împrumutat din franceză (responsabilité). Originea lui însă e latină („responděre”). Acest cuvânt este polisemantic, adică are mai multe înţelesuri. Totuşi, cele mai importante sensuri ale sale sunt: a da asigurări, a răspunde la o chemare, a corespunde aşteptărilor.
Aşadar putem înţelege că omul responsabil corespunde aşteptărilor, răspunde la o chemare. Corespunde sarcinilor, este lucid asupra sarcinilor pe care şi le ia. Îşi cunoaşte puterile şi îşi împlineşte promisiunile.
O concluzie pe care o putem trage de aici e că un duşman al responsabilităţii este slava deşartă. Duhul care ne îndeamnă să părem ceea ce nu suntem. În virtutea acestui duh, care ne stăpâneşte, ne lăudăm cu ceea ce nu avem şi promitem ceea ce nu putem.
Un alt duşman al responsabilităţii este laşitatea, neasumarea faptelor sau nefăptuirilor noastre şi transferarea răspunderii pentru rău de la noi înşine la ceilalţi. Aceasta reprezintă o foarte mare eroare, căci practic repetă păcatul lui Adam. „Nu sunt eu de vină.” Grele învinuiri, grele comparaţii.
Dar – ne întrebăm la o anumită vârstă – faţă de cine suntem responsabili? Ce trebuie să facem ca să fie bine?
Dacă analizăm lucrurile dintr-o perspectivă teologică, vedem că fiecare om poartă în sine întreaga umanitate (pr. Stăniloae). Viaţa fiecăruia este legată organic de întreaga lume, căci fiecare om este lumea întreagă. Şi orice este necesar lumii, trebuie să se realizeze în omul concret. Libertatea, pacea, dreptatea, evitarea răului, negarea violenţei, eliminarea urii, trebuie să devină ţeluri personale; doar astfel vor putea fi mai apoi izbânzi ale întregii omeniri. Fiecare om, ca membru al umanităţii, participă la răul sau la binele care există în jurul lui. Şi când le săvârşeşte el însuşi, îngreunează sau uşurează întreaga omenire. Omul este lumea, „mare în mic”. Se află într-o relaţie de încredere şi solidaritate cu lumea. Faptele noastre, bune sau rele, repercutează asupra întregii lumi.
Răspundere, în virtutea vocaţiei noastre creştine, avem faţă de Dumnezeu (Tatăl nostru), faţă de noi înşine (fiecare dintre noi dar al lui Dumnezeu), faţă de semenii noştri şi faţă de creaţie, dar al lui Dumnezeu pentru noi. Modul cum ne raportăm la acestea ne arată responsabili sau mai puţin responsabili.
Se iscă firesc o altă întrebare: cum devenim responsabili? Ei, asta e. Nu vă zic. Auzim cu toţii foarte des cuvântul lui Dumnezeu – la biserică, la conferinţe... Am să vă dau totuşi un punct de plecare. Un gând al Sfântului Marcu Ascetul: „rugăciunea este izvorul tuturor bunătăţilor.” Mă gândesc că poate intra aici şi responsabilitatea. Aşa să ne-ajute Dumnezeu.
Iulian MARCU
Fundaţia SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)
