Instrumentul de manifestare al idolatriei este mai cu seamă magia, întâi ca mod de a gândi, ca mentalitate, şi apoi ca rit, ca practică necuvenită. Cel ce apelează la vrăjitoare este la fel de vinovat ca şi vrăjitoarele însele, căci consimte să fie părtaş la un mod de a gândi şi a acţiona repudiat din totdeauna de Biserică.

Aspectul esenţial în gândirea şi în actul de factură magică este răpirea libertăţii celui asupra căruia se exercită acţiunea magică. El devine robul forţelor obscure şi ajunge la o viziune fatalistă despre lume, ceea ce este totuna cu a-şi vinde sufletul diavolului.

Magicienii pretind că există două feluri de magie: "albă" şi "neagră"; cea albă ar lucra cu forţele binelui, iar numai cea neagră cu diavolul sau cu alte forţe malefice. Sunt vrăjitoare care se pretind "bune creştine" şi "lucrează" cu Biblie, Psaltire, icoane, aghiazmă, ulei sfinţit, candele, tămâie, profanând toate aceste lucruri sfinte şi inducând în eroare pe cei ce nu cunosc adevărata credinţă.

 

Preoţi sau vrăjitori?

Rituri păgâne, rămase din vremuri precreştine, coexistă, mai ales la sate, cu cele creştine, legate de evenimentele principale ale vieţii şi de moarte. Poporul e înclinat spre superstiţie şi ispitit de practicile vrăjitoreşti, iar Biserica trebuie să lupte încă, şi după două mii de ani, cu aceste înclinaţii şi ispite. Ce te faci, însă, când chiar şi unii călugări sau preoţi se întâmplă să dea dovadă de o gândire de tip magic, căzând pradă unor superstiţii înrădăcinate, pe care cred că pot să le amestece şi să le împace cu cele bisericeşti?! De pildă, deschiderea "Cărţii", adică a Bibliei, pentru a afla, chipurile, ce curs va lua o situaţie. Se pot auzi prin mănăstiri tineri călugări care ameninţă cu "punerea la psaltire" (adică pomenirea "stigmatizantă" la ectenia care însoţeşte citirea Psaltirii)! Ori, încă şi mai grav, preoţi care ameninţă cu scoaterea părticelei la Proscomidie!

 

De la pietate la sminteală

Credinţă ca nouă lumânări, aşezate într-un anume fel, sau repetarea unei rugăciuni de un anume număr de ori, în anumite zile, la anumite ore, la anumite biserici, sau numai la un anumit sfânt, ar avea mare putere şi folos - unele ca acestea sunt tot manifestări ale unei gândiri idolatre şi magice. Chiar dacă şapte, să zicem, este un număr al deplinătăţii, cu o străveche simbolistică, nu înseamnă că o rugăciune repetată de şapte ori se îndeplineşte neapărat, iar una repetată de cinci ori, nu! Rugăciunea Îl poate îndupleca pe Dumnezeu, Îl poate convinge de credincioşia noastră, dar nu-I poate impune, nu-L poate determina numeric sau cantitativ. Rugăciunea se face ori cu o încredere de copil nevinovat că cererea se va îndeplini, ori cu smerenie, lăsându-I lui Dumnezeu dreptul de a nu ne răspunde, sau de a ne răspunde altfel decât ne-am aşteptat noi. Rugăciunea creştină nu-i o formulă de constrângere magică a vreunei forţe obscure, ci dialog smerit şi luminos cu Dumnezeu ca Persoană, bazat pe reciprocitatea libertăţii şi a iubirii.

 

Bâlciul amăgirilor

Orice formă de magie este, în ultima analiză, neagră, fiindcă ea are efect prin răpirea libertăţii cuiva. Dumnezeu i-a dăruit omului raţiunea şi libertatea. Aceasta înseamnă că l-a făcut după chipul Lui, numai astfel deschizându-i-se şi calea dreptei asemănări cu El, prin iubire. Diavolul, înger căzut fiindcă şi-a folosit gândirea şi libertatea ca să-I uzurpe lui Dumnezeu supremaţia, face totul ca omul să-şi piardă la rândul său lumina raţiunii şi libertatea, să i se robească lui, să se livreze neiubirii sfidătoare de Dumnezeu şi de adevărata comuniune.

Dacă, de exemplu, un bărbat care şi-a părăsit soţia şi copiii este adus provizoriu acasă prin exercitarea asupra lui a unor presiuni psihice, mai mult sau mai puţin oculte, mijloacele folosite sunt magice şi sunt de la diavol, nu de la Dumnezeu. Cine crede că poate obţine un bine de durată cu astfel de metode se înşeală amarnic. Dimpotrivă, după un bine aparent, vor urma ispitiri tot mai distrugătoare. Cine-şi va alina durerea sufletească sau trupească fără adevărata rugăciune şi în afara dreptei credinţe a Bisericii, nu va obţine, cu mijloace profane sau magice, decât cel mult alinări parţiale şi/sau trecătoare, riscând, în schimb, să-şi piardă sufletul pe veci. Or, "ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?"

 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Păcatul magiei.

Comentarii