Mircea Radu IACOBAN

Cei care cred că „limba de lemn” e-o floricică metaforică din ierbarul anticomunismului românesc se înşală. Ne aflăm în faţa unui concept cu solidă fundamentare ştiinţifică, cercetat de autori demni de toată stima. Pentru definirea „limbii de lemn” sunt aduse în discuţie numele unor Arendt, Friedrich, Brzezinski, asociate cu literatura lui Orwell şi, ca finalizare, cu inspiraţia Françoisei Thom, inventatoarea sintagmei. După cum afirmă Călin Morar-Vulcu, autorul unei teze de doctorat (susţinută la Cluj şi publicată recent la Editura „Eikon”) sub-intitulată „Construcţia identităţilor politice în discursul oficial în România, 1948-1965” limba de lemn ar avea trei caracteristici principale. Prima: distorsionează realitatea prin manipularea cuvintelor. A doua: limba de lemn este o comunicare ratată. A treia: puterea manipulează indivizii prin intermediul limbii. Cea dintâi teză (nu este transmis adevărul, realitatea fiind distorsionată) este susţinută fără rezerve de lunga listă a unor nume stimabile – Alain Besançon, Michel Heller, Jiri Pehe, John Wesley Young, Cheng-chih Wang, în care se includ şi cercetători români: Valeria Guţu-Romalo, Tatiana Slama-Cazacu, Rodica Zafiu, Lavinia Betea ş.a. A doua teză, aceea a comunicării ratate (nu se mai transmite nimic semnificativ) am validat-o cu toţii prin experienţa proprie din timpul ceauşismului, când vorbitorul urcat la oricare tribună n-avea, programatic, nimic de spus în afara odelor închinate „tovarăşului” şi „tovarăşei”. Am asistat, în adormitoarea atmosferă de la Marea Adunare Naţională, la zeci şi zeci de astfel de discursuri, în care deputatul X nu făcea nici o referire la Legea aflată pe ordinea de zi a Sesiunii, ci informa că... secţia lui a depăşit planul cu 1,7%, după care, trecând în tonalitate patetico- entuziastă, începea să toarne elogii la adresa „eroului între eroi” şi „savantei de largă recunoaştere internaţională.” În fine, a treia caracteristică (puterea manipulează oamenii prin intermediul limbii) nu reprezintă altceva decât consecinţa logică a celorlalte două – un soi de circumstanţială de scop. Toate bune, frumoase, isteţe şi exacte. Teza de doctorat a clujeanului, redactată cu seriozitate ardelenească dusă până-n exces, induce însă ideea că „limba de lemn” ar fi uzitată (şi ar caracteriza) doar statele totalitare, cu precădere comuniste. Nici o umbră de referire nu-şi îngăduie să sugereze că respectivul tip de limbă (funcţionând în interiorul aceleiaşi limbi!) ar putea fi uzitat şi ar rodi în afara sistemului comunist. Îmi îngădui să nu fiu de acord. Politicianismul de oriunde şi de oricând a recurs şi recurge la rudimente ale limbii de lemn, care, însuşite cu obedienţă de cei interesaţi, ajung să se ordoneze într-un sistem răspunzând perfect celor trei caracteristici evocate mai sus. C.M. Vulcu subliniază, cu perfectă îndreptăţire: „cuvintele sunt definite de cei care deţin puterea, aceştia le privează voit de sensul pe care îl au, iar limba divorţează de realitate”. Iată un exemplu de la noi: nu de mult a fost pusă în circulaţie sintagma „mapă profesională”, căreia i se atribuie o funcţionare înainte de ’89. Imediat, politologii au luat „mapa profesională” în custodie şi termenul (fals) circulă acum fără rezerve în talk-show-uri şi-n paginile presei. Cei de vârsta mea prea bine ştiu că, în România ceauşistă, n-a existat niciodată altceva decât „dosarul de cadre”. Dau un regat celui ce-mi va arăta oriunde, fie şi-ntr-un zgraffiti, menţionată titulatura „mapă profesională”! Interesul politic imediat era primejduit, dacă se utiliza sintagma „dosarul de cadre”, de neplăcute rezonanţe, speculaţii şi asocieri cu politica dosarului şi „cadrismului” ceauşist, aşa că „limba a divorţat de realitate”, cuvintele fiind private voit de înţelesul pe care-l au. Stricto senso, avem de a face cu o comunicare ratată în plan ideal, dar utilă pentru manipulare, împlinindu-se astfel şi a treia condiţie din definiţia limbii de lemn: puterea manipulează indivizii prin intermediul limbii. „Este evident că cei care aveau acces integral la formularea discursului public în statele totalitare au încercat impunerea unor termeni în defavoarea altora” – scrie C.M. Vulcu. Câtă vreme România (încă) nu-i un stat totalitar, nu ne rămâne decât să semnalăm eroarea cercetătorului clujean.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Mapa de ...cadre.

Comentarii