Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Motto: „Respectă-te, ca să fii respectat!”
Iisus învăţa într-o sinagogă sâmbăta. O femeie „care avea de 18 ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum”, s-a apropiat de Iisus. Domnul a văzut-o, a chemat-o şi i-a zis: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi şi-a pus mâinile asupra ei şi îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu” (Luca 13, 11-13). De cealaltă parte, vechile structuri ale Templului, tributare unei mentalităţi formalist-legalistice, refuză miracolul (vindecarea, înnoirea, schimbarea), sub pretextul regulei: „Şase zile sunt să se lucreze… vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei” (Luca 13, 14).
Demnitatea femeii
Tradiţionalismul opac refuză schimbarea de dragul unui conservatorism rigid (şi al unor interese de „castă” privilegiată!), mut şi surd la suferinţa reală a omului. Cui îi pasă de om, de neputinţa lui? Legea e lege, nu-i tocmeală, vor zice unii. Chipurile! Asta când e vorba de alţii, nu şi pentru ei! Iisus demonstrează contrariul: n-a venit să schimbe Legea, ci s-o umanizeze şi s-o spiritualizeze.
După o atât de lungă suferinţă, era şi cazul ca femeia să-şi recapete demnitatea de om, „coloana vertebrală”, verticalitatea (în gr. anthropos = cel care priveşte în sus).
Pentru creştin nu există „cale de mijloc”
O persoană–gârbovă e un nonsens. Cei doi termeni sunt antonimi. Persoana nu poate fi decât dreaptă, verticală, demnă – exprimarea noastră e tautologică pentru a întări ideea! – altfel nu e persoană. Un „tip” fără demnitate nu poate depăşi condiţia de „individ”! Nu poţi sluji la doi domni: adevărului şi minciunii. Pentru creştin nu există „cale de mijloc”. Ori e Calea Adevărului ori nu. În credinţă: ambiguitate, fals şi compromis nu pot încăpea. Acestea vin de la „tatăl minciunii” (Ioan 8), expert în arta iluziei, în „a face formele să mintă” (Denis de Rougemont).
Unde mai este onoarea?
În vechime, gr. „karacter” însemna „ţăruş de hotar”, bine înfipt, hotărât, în pământul unde delimita două teritorii specifice. Hotarul, din punct de vedere moral, nu-l plimbi după interesele tale private, cu nici un chip, pentru că încalci teritoriul celuilalt. Un om de caracter înseamnă un „om de hotar”, cu „frontiere morale personale” foarte bine delimitate, un om decis, pe care nu-l poţi schimba după interese meschine si care nu se „pleacă sub vremi”. Dacă în cultura română precomunistă (fundamentată pe morala creştină) problematica onoarei reprezentă o chestiune de imensă responsabilitate educativă – se vindeau case şi pământuri doar verbal, pe baza cuvântului unor „oameni de cuvânt”! – azi însă, după experienţa nefastă a unei educaţii atee: „fără frică de Dumnezeu şi fără ruşine de om”, probitatea morală parcă a devenit o relicvă istorică.
Crearea unui „mutant”
S-a creat un „mutant” în spaţiul socio-etic românesc, „şmecherul”, pe care-l înfiera cu patimă N. Steinhardt, ca pe un rebut al creaţiei, „omul de nimic”, ce se ştie „învârti” în orice situaţie (când de fapt n-o face decât în jurul propriei cozi, ca să se ajungă: el pe el!) Numai într-o naţiune confuză axiologic şi labilă moral s-au putut naşte asemenea proverbe, de un „sublim imbecilism psiho-etic”, precum: „Capul aplecat, niciodată nu-i tăiat” sau „Fă-te frate şi cu dracul, până treci puntea”. E destul să privim migraţia politică de la un partid la altul, ca să ne dăm seama cât de mult contează la români doctrina şi principialitatea (fidelitatea) ideologică. Nimeni nu crede decât în scaunul personal!?
Naţiune cu „nevoi speciale”?
Or, lucrurile nu stăteau aşa odinioară. Pentru Adevăr, Credinţă şi Demnitate, mii de oameni au înfundat puşcăriile comuniste, şi-au pierdut familii, cei mai frumoşi ani ai tinereţii şi chiar propria viaţă. Au îndurat torturi inimaginabile – şi cel mai dureros! – chiar din partea unor confraţi din aceeaşi naţie. Le-a fost terfelită ultima fărâmă de demnitate umană pe care o mai puteau păstra şi totuşi nu au cedat. Alţii au luat calea exilului, cunoscând alt gen de suferinţă, a desertului emoţional şi a disperării despărţirii de cei dragi s.a.m.d., pentru că n-au vrut să cedeze compromisului, minciunii, ipocriziei, mediocrităţii şi relativismului moral. Aceste lucruri parcă nu mai spun nimic astăzi. Parcă am fi o naţiune cu „nevoi speciale” la capitolul memorie de lungă durată.
Indiferenţa
Indiferentismul etic şi confuzia axiologică au atins proporţii cutremurătoare. Reperele morale devin din ce în ce mai rare şi, la drept vorbind, „glasuri ce strigă în pustie”. Vai de o naţiune care-şi uită martirii şi sfinţii! E drept că lucrurile nu ne sunt imputabile exclusiv nouă. Într-o societate secularizată, insensibilă emoţional şi consumistă, precum cea de astăzi, cui îi mai pasă de Jertfa Mântuitorului, de pruncii ucişi în Bethleem, de sângele miilor de martiri creştini ai primelor veacuri, al atâtor misionari creştini, al tuturor victimelor propovăduirii şi mărturisirii Adevărului? Ce mai reprezintă astăzi pentru români cei peste o mie de martiri ai însângeratului Decembrie ’89.
Nu încetez să sper!
Who cares? „Morţii cu morţii, viii cu viii”, ar zice şmecherii şi parveniţii. Oare jertfa acestor oameni şi nu numai să fi avut drept scop doar bişniţă la sârbi, polonezi şi turci, averile fabuloase acumulate pe „embargoul” cu benzină, când fraţii noştri de peste Dunăre se căsăpeau între ei, corupţia extinsă la nivel de „plagă naţională”, cerşetoria şi furtul „mondializate” etc.? Au trecut deja 18 ani de atunci, dar adevărata revoluţie moral-spirituală a neamului românesc se lasă mult aşteptată. Nu ştiu când şi dacă ne vom mai Îndrepta vreodată şi Încotro? Riscăm o tot mai profundă dezumanizare şi imbecilizare morală. N-aş vrea să fiu pesimist, dar întotdeauna, din acel Decembrie încoace, zurgălăii, turtiţele, colindiţele şi megavânzările de „Santa’consum” (fără nici cea mai vagă legătură cu Întruparea Domnului!), îmi lasă un gust tot mai amar şi mai ales câtă vreme uităm de zilele precedente, de 16-22 Decembrie ori, viceversa, le transformăm într-o perversă stratagemă media de rating şi sensibilizare emoţională.
Când aud la Ieşirea cu Sfintele Daruri din Liturghie pomenirea eroilor şi martirilor, morţi pentru „libertatea şi demnitatea poporului român…”, mă întreb: care demnitate? Oare după atâtea şanse posibile, ratate, de redresare morală, ne va mai „pune Dumnezeu mâna pe cap” vreodată, când de-atâta amar de vreme nu dăm nici cel mai mic semn de pocăinţă şi voinţă de schimbare întru Adevăr? Şi totuşi nu încetez să sper… (Preot Eugen Jurcă, 2007)
