Egali inaintea lui Dumnezeu intr o Europa unita

3. Scurt model istoric

Avem aşadar busola cu care putem pleca în călătorie. Ne mai trebuie o hartă şi informaţii de la faţa locului. Harta trasată de cei ce au trecut mai înainte spre ţinta călătoriei noastre este istoria, care în mod esenţial se repetă mereu. Cei ce o cunosc, „vor discerne în privinţa vieţii şi filosofiei vremurilor noastre, fără a se simţi înclinaţi să se ia după prima filozofie sau primul mod de viaţă pe care îl întâlneşte. Una dintre problemele fundamentale cu care se confruntă educaţia copiilor astăzi este faptul că în şcoli nu li se mai dă un sens al istoriei. Este primejdios şi fatal să lipseşti un copil de sensul istoriei. Asta înseamnă că el nu mai are capacitatea de a avea exemple de la oamenii care au trăit în trecut. Odată ce îţi dai seama că istoria se repetă mereu, devine foarte interesant de observat cum au răspuns oamenii la probleme, cum au fost unii oameni care au mers împotriva lui Dumnezeu şi care au fost urmările şi cum unii oameni şi-au schimbat viaţa şi au devenit excepţii, dând o pildă care este trăită până în zilele noastre. Sensul acesta al istoriei este un lucru deosebit de important şi trebuie transmis copiilor”. (Ieromonah Damaschin, op. cit., p. 866).

La un nivel mai general, epocile în care regăsim caracteristici comune cu cele contemporane, constituindu-se astfel în modele ce merită studiate, sunt perioada elenistică ce a urmat cuceririlor lui Alexandru Macedon, perioada Imperiului Roman timpuriu şi „Respublica Christiana” din Evul Mediu.

Starea duhovnicească a oamenilor.

Din cauza dimensiunii restrânse a prezentei analize şi pentru a încadra studiul temei în limitele datului nostru – al firii şi al istoriei neamului românesc – vom analiza doar cel de-al treilea model. Vom restrânge astfel analiza istorică la această perioadă exemplară, semnificând printr-o sinecdocă (Figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părţii (sau invers), a particularului în locul generalului (sau invers), a materiei din care e făcută un lucru în locul lucrului însuşi întregul prin partea lui cea mai reprezentativă).

Să vedem aşadar cum au fost trăite în mod concret aceste relaţii – de egalitate şi unitate – de către noi, românii creştini ortodocşi, în cadrul unei Europe medievale creştine. În acea mai mult dorită decât realizată „Respublica Christiana”, exigenţele evanghelice ar fi trebuit să-şi impună amprenta peste toate interesele politice, economice, sociale, culturale. Desigur, trebuie avut în vedere faptul că în epoca formării statelor medievale româneşti Europa era deja divizată de Marea Schismă şi că momentul apariţiei Reformei, care a accentuat dezagregarea unităţii creştine, a coincis cu intrarea celor trei „principate” sub o accentuată suzeranitate a Imperiului Otoman.

Pentru a înţelege corect natura reală a raporturilor puse în discuţie, este suficient să cercetăm momentele–cheie, la care au participat cele mai importante personalităţi şi resurse ale istoriei noastre. Asemenea situaţii limită dezvăluie cel mai bine mentalităţile şi mecanismele mai profunde ce se ascund în spatele evenimentelor propriu zise. „Starea duhovnicească a oamenilor este ceea ce alcătuieşte substratul evenimentelor istorice; manifestarea lor nu este principalul: ea este proiectarea puterii cuprinse în idee, în cunoaştere. Omul năzuieşte să întrupeze creativ viziunea sa mentală în viaţă. Viaţa sa vremelnică – iar în planul duhovnicesc şi cea veşnică – el şi le construieşte în raport cu înţelegerea ţelului şi venirii lui în lume (Cf. Ioan 16:21). Astfel se zideşte Istoria.” (Arhimandritul Sofronie Saharov, „Naşterea întru Împărăţia cea Neclătită”, p. 47).

Câteva momente exemplare.

Un asemenea prim moment îl constituie înfrângerea din septembrie 1396, de la Nicopole, a expediţiei cruciate iniţiate de Sigismund, regele Ungariei. Alături de trupele acestuia şi de oastea Transilvaniei, au mai participat „peste 10.000 de cavaleri din Franţa (mai ales din regatul Burgund), Italia, Anglia şi Germania”, cărora s-a alăturat un corp de 1000 de oşteni munteni conduşi de voievodul Mircea („cel Bătrân”). Pentru nefericitul deznodământ al expediţiei „decisiv a fost refuzul unor căpetenii apusene ale cruciadei de a accepta un plan potrivit care să coordoneze mişcările trupelor creştine pe câmpul de luptă. Nici în ziua bătăliei acestea nu s-au lăsat convinse de Sigismund să acorde lui Mircea un rol de frunte în desfăşurarea operaţiunilor, să permită ca românii să înceapă atacul, dată fiind experienţa dobândită de ei în luptele cu turcii, cât şi propria lor dorinţă”. Aceasta, la scurt timp după strălucitele biruinţe obţinute de ei cu propriile lor puteri la Rovine, lângă Curtea de Argeş, în octombrie 1394, şi în colaborare cu trupele maghiare, pe malul Jiului, lângă Craiova, în mai 1395, împotriva armatelor turceşti şi ale vasalilor lor sud-dunăreni, conduse de Sultanul Baiazid.

După o jumătate de secol, „între septembrie 1443 şi ianuarie 1444, Iancu de Hunedoara a condus în sudul Dunării o expediţie militară, cunoscută sub numele de „campania cea lungă”. În cursul ei, oastea lui Iancu, formată în mare parte din transilvăneni, printre care se aflau foarte mulţi cneji români, a înaintat până în inima Balcanilor, repurtând numeroase victorii. De la pătrunderea lor în Europa, turcii nu mai fuseseră confruntaţi cu o contraofensivă atât de viguroasă, susţinută de toate popoarele din centrul şi sud-estul Balcanilor. Succesul acesta a încurajat propaganda dusă în favoarea unei cruciade antiotomane, iniţiată la începutul anului 1443 de papa Eugeniu al IV – lea, care a lansat oficial apelul pentru o nouă cruciadă, declanşând intense tratative diplomatice între numeroase state: Burgundia, Veneţia, Aragonul, Ungaria şi Polonia. Angajarea acestei noi campanii, ce s-a finalizat prin dezastrul din noiembrie 1444 de la Varna, în care şi-a pierdut viaţa şi regele Vladislav al III –lea al Ungariei s-a făcut împotriva dezacordului lui Iancu de Hunedoara, conducătorul „de facto” al expediţiei, bazat pe recunoaşterea lucidă a insuficienţei forţelor proprii (considerând că expediţia precedentă reclamase sacrificii prea mari pentru a fi recuperate într-un timp atât de scurt) şi pe dorinţa de a respecta tratatele de pace încheiate între timp”.

Teama de Ţepeş.

În 1462, după ce primeşte de la papa Pius al III – lea toţi banii strânşi în urma Conciliului de la Mantova din 1459 în scopul susţinerii cruciadei, regele Ungariei Matei Corvin îl lasă fără ajutor pe Vlad Ţepeş, în faţa invaziei armatei lui Mahomed al II – lea. Deşi domnul muntean a reuşit singur să respingă pe turci prin atacul de noapte din iunie 1462, poziţia sa a rămas în continuare precară. Când Matei Corvin a ajuns în sfârşit la Braşov cu trei luni întârziere, pentru a nu se mai implica în situaţia devenită destul de complexă şi dificilă, decide să-l bage în temniţă pe Vlad Ţepeş. Pentru a-şi justifica acţiunea, trimite papei scrisori falsificate ce închipuie o trădare a cauzei creştine de către voievodul român în favoarea turcilor şi răspândeşte în toată Europa povestirile exagerate ale saşilor despre cruzimea lui, ce l-au transformat în timp într-un personaj „horror”.

Aşa cum mărturisea Ştefan cel Mare în scrisoarea–circulară trimisă tuturor principilor creştinătăţii la câteva zile după bătălie, în ianuarie 1475, la Vaslui, „am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernicul, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru”. Fiind conştient că răzbunarea sultanului nu va întârzia, Ştefan îşi continua scrisoarea: „De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până este vreme. Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare şi vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat. Deci, fiţi gata, fără întârziere”.

Dragoste de Creştinătate.

Cu toate că papa Sixt al IV-lea l-a asigurat pe domnul Moldovei prin scrisoarea sa din martie 1475 că „noi n-o să contenim nicicând, cu silinţa, grija şi strădania de care suntem în stare, a-ţi da, alături de ceilalţi principi şi fruntaşi creştini, ajutoarele de trebuinţă”, „cinstindu-ţi vrednicia şi slăvindu-te cu mari laude”, Ştefan a rămas până la urmă singur în faţa invaziei combinate a tătarilor şi a uriaşei armate turceşti conduse de Mahomed al II-lea. Prin solia trimisă în mai 1477 la Veneţia, voievodul dădea seama înaintea întregii Europe de înfrângerea din anul precedent, de la Valea Albă: „E adevărat, însă, că cele ce au urmat nu i s-ar fi întâmplat dacă ar fi ştiut că principii creştini şi vecini cu dânsul au să se poarte cu el aşa cum s-au purtat, căci, deşi avea jurăminte şi învoieli cu dânşii, ei l-au înşelat şi astfel a păţit ce-a păţit. Învoielile şi jurămintele ce erau între dânşii cuprindeau (prevederea) că toţi trebuiau să fie gata şi să ajute în orice loc pe acela dintre domni împotriva căruia ar fi mers turcul”. „Şi totuşi, cu toată nădejdea mea într-înşii, m-au lăsat singur. Eu, împreună cu curtea mea, am făcut ce-am putut şi s-a întâmplat cum am spus mai sus, care lucru socotesc că a fost cu voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; şi lăudat fie numele Lui”.

Cu un an înainte de a fi decapitat de mercenarii împăratului Rudolf al II-lea, Mihai Viteazul sintetiza astfel urmările eforturilor sale depuse în cadrul „Ligii Sfinte”, care grupa, din iniţiativa papei Clement al VIII-lea, Spania, Imperiul Habsburgic, ducatele Toscana, Mantova, Ferrara, Principatul Transilvaniei, Moldova şi Ţara Românească: „Eu am slujit împăratul roman nu de teamă, ci din mare dragoste ce o am faţă de Creştinătate. Împăratului turcesc, de o bucată de vreme, i-am făcut toate ruşinile şi batjocurile pe care şi le poate imagina cineva, iar el acum, la sfârşit, îmi trimite un cal frumos înşeuat şi 15.000 de ducaţi, un surguci cu pene de cocor, un steag de-al lui cu o sabie, un buzdugan şi câteva caftane din fir de aur şi un cadou pentru boierii mei, drept cinstire. Iar împăratul roman îmi trimite drept cinstire trei coli de hârtie pline de venin, ruşine şi batjocură şi vrea să mă gonească afară. Mi s-a spus, într-adevăr, să nu mă încred în nemţi, căci voi fi rău răsplătit.”

(Va urma)
Bogdan Bratu

Fundaţia SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)