Cezar STRATON

Beţie.1. În afara marii iubiri, este acea stare pe care izbutim cel mai greu să o mascăm, ascundem, disimulăm. 2. ~ (salvatoare!?). În perioada sa de maximă expansiune, Hoarda de Aur cucerise aproape întreaga Eurasie, anul 1241 fiind cel al cotropirii Câmpiei Panonice. Urma, desigur, Europa de Apus, prea fărâmiţată şi dezbinată atunci pentru a putea opri „taifunul mongol”. Dar, pe 11 decembrie 1241, marele han Ogodai (care are statuie în Mongolia de azi) moare în urma unei beţii crâncene, fără a mai apuca să desemneze un succesor. Principii aflaţi în fruntea corpurilor de armată în expediţia europeană se grăbesc să se întoarcă acasă, fiecare nutrind speranţa că va cuceri Puterea. Dar luptele fratricide dintre aceştia vor pulveriza forţa temutei armade. Abia peste trei secole – în 1556 – un alt popor asiatic va da Ungariei lovitura de moarte: turcii otomani. Regatul ungar va reapărea ca entitate politică abia în 1867, în vremea imperiului bicefal. Beţia „mortală” a lui Ogodai a salvat Europa.

Bere.1. Deoarece în civilizaţiile greacă şi romană vinul era băutura preferată, pentru a denumi spumoasa licoare din malţ şi hamei s-a recurs la un împrumut din civilizaţiile vecine, latinescul „cerevisia” (devenit în spaniolă „cerveza”) fiind un termen celtic. Celţii stabiliţi în Galia erau mari consumatori de bere, pe care o beau – scrie Cezar – din mari coarne de bour, acelaşi mitic animal dispărut de câteva veacuri din pădurile Europei care a inspirat legenda întemeierii Moldovei şi stema ei. Şi pe care mulţi îl confundă, greşit, cu zimbrul. Românescul „bere” este preluat din germ. „bier”, adaptat din infinitivul verbului „a bea”. În aromână termenul vine din italiană: „birra”. 2. Expresia „luna de miere” nu avea, la origine, sensul actual, ce trimite la irepetabilele delicii consecutive „nopţii nunţii”. Mai mult, ea are mai mult legătură cu berea – un recunoscut anafrodiziac! – decât cu nectarul produs de albine: în anticul Babilon, tatăl miresei oferea ginerelui bere amestecată cu miere timp de exact o lună după ziua căsătoriei. Spre deosebire de Occident, la noi s-a pierdut tradiţia „berii mănăstireşti”, deşi se pare că vechimea producerii ei coboară până la Alexandru cel Bun, sub domnia căruia catolicismul încerca să se impună în Moldova. Pe la 1646, un călător străin scria că în munţii de lângă Tg. Trotuş (Bacău), „biserica catolică are 2 jugăre de vie şi o căldare mare pentru fiertu băuturii cervisia (bere)”. Acerba concurenţă dintre marii producători de bere are rădăcini în Evul Mediu: regele ceh Venceslas a poruncit ca toţi cei care exportă hamei să fie spânzuraţi fără judecată. Celebra marcă „Gambrinus” evocă numele unui rege din Flandra (sec. VIII), considerat inventatorul popularei băuturi. Încă una şi mă duc: berea la cutie apare în 1935, iar producţia şi inovaţia tehnologică (la fel ca şi în cazul conservelor) vor fi puternic impulsionate de războiul mondial. Fie, băiete, parcă mai merge o „halbă”: pe la 1867, berea autohtonă nu reuşise încă să convingă un public obişnuit cu vinul şi rachiul. Iată o mărturie: „bere se face multă, dar nu e bună, oamenii nu prea o beau, în schimb fabricile de bere fac drojdii bune pentru dospit cozonacii”... Ultima „gulerată”: însuşi George Washington deţinea o făbricuţă de bere şi nu prididea să laude virtuţile acestei băuturi.

Brună(„sau blondă, îmi e totuna...”). Cu cât îmbătrânesc – şi asta, bag seamă, chiar că nu poate fi oprit – cu atât le-aş prefera, pe amândouă – dar de ce nu împreună ori succesiv, uaaau!? – la halbă bine frapată, şi nu în capoţel transparent, în dormitor...

Dres (dregere, dregător). Dicţionarele academice validează oarecum „ruşinate” – pudoare gratuită, de vreme ce viaţa vie, palpitul ei argotic o vor lua mereu înaintea scorţosului „bun de tipar” dat de o conjuncturală unanimitate a „conclavului” de somităţi oficioase – noile sensuri ale cuvintelor, cele consacrate de crâşmă, de stradă, de piaţă şi mult mai târziu (să nu zic tardiv) de academii. Dedic – cu drag – şi acest articol răbdării şi înţelegerii (sper) complice ale celui mai subtil, nuanţat (nădăjduiesc că şi tolerant cu subsemnatul) „despicător de fir – de limbă română – în patru”, ziaristul sucevean Ion Nedelea. Avem „de lucru” din belşug, de pildă, la banalul „dres”, un „deja vu”, un pseudo-neologism ce denumea exclusiv, până acum niscai anişori, fardul, cosmetizarea chipului feminin. Bref: o prefăcătorie, o falsificare. Moda a impus, între timp, acelaşi cuvânt pentru ciorapul feminin cu chilot, prilej-pretext de a cita bancul cu naivul mire care, ignorând progresul chimiei, a rămas convins că el a fost primul care a „deşirat” un ţesut feminin viu, intim, de fapt de mult sfărâmat... Iată, anecdotic, altă înşelătorie… În realitate, confuzia indusă aici e multiplă, dacă vorbim şi de „dressingul” englezesc (depistabil, vai, până şi în limbajul noilor bucătari valahi, care îl substituie ideii de sos, şi chiar de mujdei – devenit, la modul sclifosit, un „dres de usturoi, ulei şi sare”). Mă voi drege, la urmă, rustic prin salvator recurs la accepţia veche a termenului, aceea de a te repara a doua zi după un exces bahic... Îmi amintesc că, prin anii ’90, cei ai naivelor „poduri de flori” un bun prieten din Chişinău mă invitase, la el, unde eram găzduit, în dimineaţa de „după”, să ne „pohmelim”, adică, pre ruseşte, să ne dregem după principiul „cui pe cui”... Mie, atunci, mult mi-a plăcut moalele cuvânt slav „pohmeli”. Încât mergând pe „surse” – cum ar zice unii ziarişti de azi – am aflat că „dregătorul” voievodului era, la origine, etimologic şi istoric, taman slujbaşul care avea diplomaţia, talentul, răbdarea de a-l „drege” la nevoie pe domnitor, de a-l „trezi” ori, la nevoie, de a-l suplini şi reprezenta public când şeful avea, dimineaţa, teribile dureri de cap şi un chef irepresibil de a mai reteza niscai capete (cine nu a trăit, ca simplu bărbat mahmur, această acută senzaţie revanşardă?). Cât despre clasicul „a drege busuiocul”, îi dau dreptate scrupulosului Stelian Dumistrăcel, care rectifică: forma corectă era „a dregecu busuiocul”, cu această plantă sfântă (măritişul fetei, dezinfecţia rituală a casei, vinul pe cale să se strice etc.). Fidel somităţii numite mai sus – care citează şi un podgorean vrâncean ce refuză să-şi salveze cu busuioc vinul stricat, deoarece „îi dă miros de mort” – voi recunoaşte identitatea astfel relevată între „a drege” şi „a falsifica”. Oare (şi) de asta „dregătorii” de azi preferă să fie numiţi altfel: preşedinţi, miniştri, consilieri?