Mircea Radu IACOBAN

Rămăsesem dator, așa că mă grăbesc să așez în pagină ultima parte a urâtei  povești cu procesele lui Eminescu. Infamia demersului lui Petrino consta în aceea că nu-l acuză pe Eminescu de neglijență în gestionarea avutului public, ci reclama faptul că bibliotecarul „a sustras mai multe cărți din Biblioteca de la Iași.” Era vorba, deci, de o acuză penală gravă, asimilabilă juridic cu furtul! Cum se împrumutau cărțile pe atunci? Le puteau lua la domiciliu, pe termen de două luni, doar cei care făcuseră donații bibliotecii și profesorii universitari trecuți pe o anume listă. În rest, orice împrumut trebuia garantat prin depunerea unei sume egale cu valoarea opurilor împrumutate. Greu de crezut că șirul bibliotecarilor (Cătănescu, Bodnărescu, Eminescu, Petrino) au dat riguros curs ultimei modalități prevăzute de regulament. Studenții în primul rând, dar și majoritatea celorlalți solicitanți, nu-și puteau permite să aloce și să-și imobilizeze sume considerabile, pe care să le recupereze cine știe când – asta presupunând și un resort contabil și un serviciu de casierie (inexistente) în stare să gestioneze sumedenia de operațiuni bănești. Cărțile se împrumutau „pe încredere”. Cum și azi se întâmplă, unii mai „uitau”, sau pur și simplu neglijau restituirea. De aici și până a-l acuza pe Eminescu de rea intenție, e-o distanță enormă! Pe de altă parte, Biblioteca era constituită din diverse fonduri provenite din donații (C. Hurmuzachi, C. Sturza, L. Steege și alții), inventariate separat. O carte cu același număr de inventar pe cotor putea fi lesne așezată, după restituire, în raftul altui fond. S-au și găsit astfel de volume considerate lipsă, dar, de fapt, depozitate în altă secțiune (vezi amănunte în cartea lui  Radu Economu apărută în 1993). Împrejurarea care-l absolvă total pe Eminescu de vreo culpă este aceea că un inventar general n-a existat niciodată și că, la preluarea gestiunii, nu s-a întocmit nici un act din care să rezulte exact avutul Bibliotecii. Scriptic, Eminescu n-a preluat nimic. Prima grijă a poetului, atunci când și-a luat postul în primire, a fost tocmai întocmirea unui astfel de inventar. A intenționat să-l facă, dar n-a avut răgazul să-l ducă până la capăt, fiind vorba despre nu mai puțin de 30.000 de volume. Pentru început, a marcat  cu creionul roșu cărțile lipsă. Din vremea cărui bibliotecar? Greu de spus. Petrino a luat pur și simplu lista titlurilor însemnate cu roșu și le-a trecut în contul vinovăției lui Eminescu! Acuză „cusută cu rață albă” – nici măcar  ață adicătelea! (La instrucție, Eminescu a explicat logic: „puțin verosimil ca un om să însemneze singur în catalog cărțile ce le sustrage”.) Pe de altă parte, Eminescu însuși ar fi luat „fără forme” la domiciliu câteva titluri. Mă-ntreb care director de bibliotecă își face fișă de împrumut pentru lucrările ce le consultă chiar astăzi, darămite atunci! Respectivele cărți (înapoiate – fie și cu depășirea termenului) poetul le utiliza în vederea achitării de sarcina (primită de la Maiorescu) colaborării la capitolele despre România din ediția a XII-a a marelui Brockhaus tipărit la Leipzig. Nici numărul cărților considerate lipsă nu a fost stabilit vreodată cu certitudine, ba chiar s-au trecut în sarcina lui Eminescu și cele 40 de volume a căror lipsă a sesizat-o, cu ani înainte, bibliotecarul Cezar Cătănescu! Absurditate, dar și totală rea credință din partea reclamantului Petrino! Până la urmă, la 17 decembrie 1876 s-a dat soluția de neurmărire penală, după o suită de interogatorii penibile și de tracasări nemeritate. Petrino revine cu altă reclamație, de astă dată în civil. Cu același rezultat. Într-o scrisoare (încă?) nepublicată, citată de suspectul Octav Minar, Eminescu i-ar fi scris Veronicăi: „Ah, politica – este cauza tuturor nenorocirilor din țara noastră!” Autentică sau nu, exclamația are valoare în sine și-și păstrează actualitatea.

Dimitrie Petrino moare în aprilie 1878. Prilej cu care, după cum am mai  scris, Eminescu a oferit pilduitoare probă a calității umane semnând cel mai mișcător necrolog în gazeta „Timpul”.