Constantin Severin: „Iubita lui Esto”

Constantin Severin nu e poet, nu e pictor, nu e prozator, nu e filosof, nu e ziarist. Constantin Severin nu e nimic din cele care presupun folosirea mânii. El nici nu are mâni; nici un sacerdot nu are mâni, iar Constantin Severin este un sacerdot, care oficiază într-o „lume de măşti agresive”, „undeva, unde dansul e rege” şi unde el doar pipăie „ca orbii literele secrete ale alfabetului din inconştientul” fiecăruia dintre noi. O face şi poematic, prin cărţile de poezie care l-au consacrat („Duminica realului”, Junimea 1984; „Zid şi neutrino”, Editura Vlasie 1994, cu ediţie londoneză, în 1997; „Improvizaţii pe cifraj armonic”, Axa 1998; „Axolotul”, Maşina de scris 1998; „Oraşul alchimic”, Dacia 2002), şi prin dezlănţuirea culorilor căutătoare de matrice ale literelor secrete şi sfinte (el este singurul artist plastic român care a ctitorit un curent artistic, adoptat pe continentele lumii), dar şi prin desferecarea de „fior cosmic” şi de „aură mitică” („nu civilizaţia, ci cultura e cea care generează evoluţia vieţii noastre”, cum postula Henri Coandă), opera lui Constantin Severin, în întregul ei (poezie, pictură, proză), însemnând o simfonie copleşitoare, care vine din netimp şi din nespaţiu, într-o curgere Andante / Allegro / Menuet – Trio / Presto / Addendum, pentru a reconstrui, cumva în înrudire cu Borges („noi suntem limbajul de carne şi vis al altcuiva”), mitul dragostei, printr-un roman incredibil, „Iubita lui Esto” (Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti 2010), ilustrat, pe coperta de gală, cu una dintre lucrările sale de artă plastică, „Text şi timp 60”.

„Descântec de dragoste la gura sobei”

Romanul lui Constantin Severin, anticipat, parcă, la nivel iniţiatic de o carte de eseuri („Imperiul Sacru. Mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei”, Paralela 45, 2003) este, la o primă vedere, şi „o poveste de dragoste (care) poate schimba faţa unui oraş”, dar şi o descifrare a mitului trăirii întru dragoste, prin sfinţenia nemuritoarei, deci pururi repetabilei Maria Magdalena, ale cărei trăiri „au un fior cosmic care se apropie atât de mult de marea artă”, Maria Magdalena, „Iubita lui Esto”, deci a lui Ernesto Sabato, fiind, ca amprentă a mitului, ca albie a concreteţii lui („adevăratul secret al vieţii nu este să fii în prezent, ci să fii prezent în mister”), însuşi Constantin Severin, poziţionat între două evlavii (Ernesto Sabato şi Mihai Drişcu), pe o cale astrală a evlaviilor, în care, pe lângă nume uriaşe ale culturii latino-americane, străluminează şi români de geniu (matematicianul Dimitrie Mangeron sau Henri Coandă), dar şi bucovineni de o copleşitoare frumuseţe, precum prozatorul iconarist Vintilă Horia, pictorul şi poetul iconarist Dimitrie Loghin, urieşescul dascăl Ioan Nemeş sau tulburătorul om şi cărturar Norman Manea. Toate aceste evlavii, de fapt „trăiri între fizică şi suprarealism” din care Constantin Severin s-a împărtăşit, cu ocazia neostenitelor lui iniţieri, conturează o lume în care „totul se întâmplă natural şi frumos, natural de frumos”, fără ca naturalul să poată fi confundat cu banalul, cum ne şi avertizează marele creator din contemporaneitatea noastră suceveană, Constantin Severin.

Romanul lui Constantin Severin, depăşind faza psihanalitică (inconştient, arhetip) şi devenind „fapt stilistic”, aşa cum ar spune Blaga, este o iniţiere în mistere sau, cum spune el, un „descântec de dragoste la gura sobei”.

Intimităţi sacre

Recursul la „limbajul de carne şi vis al altcuiva” este consecinţa conştientizării că deja citatul Borges a avut dreptate, atunci când susţinea că „proză mare nu se poate face decât cu subiecte vechi de cel puţin două-trei secole, fiindcă cele contemporane nu au acea aură mitică specifică depărtării temporale”, Constantin Severin recuperându-şi proiecţiile mitice din confirmări, deci din aure similare.

Fără îndoială, epicul cărţii, în care se mişcă real personaje reale, în care adevărate sisteme de gândire dau consistenţă unor tipologii comportamentale, subjugă, fiinţa umană fiind mereu flămândă de intimităţi sacre. Dar mai presus de epicul ireproşabil, deci complex, deci cu o infinitate de regăsiri, este iniţierea pe care o propune Constantin Severin iniţiindu-se, aşa cum face şi în pictura lui nepictată cu mâna, ci cu mintea şi cu sufletul.

„Iubita lui Esto”, un roman „breugel-ian”, precum cele ale lui Mircea Streinul, este una dintre primele cărţi mari de proză ale Bucovinei contemporane şi, fără îndoială, ale literaturii române în general. Dar oare avem noi onestitatea de a preţui aşa cum suntem datori să preţuim un creator de talia lui Constantin Severin?