Mircea Radu IACOBAN

Am descoperit un tânăr talent: n-are decât... 84 de ani! Îi spun „tânăr” fiindcă, pentru mine, e-o voce nouă, proaspătă şi surprinzătoare. Culmea-i că locuim pe aceeaşi stradă, la câteva case unul de celălalt, ne întâlnim, ne dăm bineţe... şi cam atât. Chiar încerc un sentiment de vinovăţie: cum de n-am ştiut că doctorul Vlad Bejan este un scriitor în toată puterea cuvântului? Că publicase niscaiva volume privitoare mai ales la chestiunea basarabeană şi că se numără printre fondatorii Societăţii Culturale „Ginta Latină” ştiam, dar una-i să fii autor de cărţi şi alta scriitor.

O mulţime de basarabeni, de dincoace şi de dincolo de Prut, şi-au încercat puterile în evocarea acelui „ethos interriveran” cu specific pe cât de românesc, pe atât de aparte, supus unor determinări parcă anume făcute să întărească spusa cronicarului precum că oamenii sub vremi se află. Literar vorbind, de la Goma încoace, puţini au izbutit să lase ceva urme în făptura prozei artistice (îl includ aici şi pe antiromânul Druţă, care, oricum, scriitor cu har este). Înainte de orice a interesat cantitatea de informaţie încorporată, cel mai ades surprinzătoare pentru lectorul român lăsat lungi decenii fără ştiinţă despre cele petrecute înainte şi după 1940 în „Republica Moldovenească”. Nici cartea lui Vlad Bejan („Dincolo de neguri e patria mea”) pe care, iată, am citit-o întâmplător şi la destulă distanţă de la data apariţiei, nu pare a face excepţie de la tipicul rememorării în cheie trist-resemnată a evenimentelor petrecute în preajma fatidicului an 1940, când, consecinţă a Pactului Ribbentrop-Molotov, Basarabia a fost brutal ocupată fără a se respecta barem termenele stabilite prin ultimatumul invadatorilor. Este multă şi inedită „materie de viaţă” tezaurizată în filele acestei cărţi nemeritat trecută neobservată, dar înainte de orice se cuvine subliniată capacitatea autorului de a opera cu unelte scriitoriceşti reale, mai ales în domeniul gingaş al portretisticii.

Nu-i vorba despre literaturizare de toată mâna, când, ici-colo, se aşterne în pagină câte o descripţiune a norilor buimaci şi a apusurilor sângerii asezonate cu zvon de caval şi ciripit de mierlă, ci de o scriitură reţinută, profundă, cu „antene” pentru eternul uman (detestaţii ocupanţi ruşi îşi purtau către Berlin propria disperare a înstrăinării: „Le făcea o mare bucurie să ne arate fotografiile celor de acasă, sărutând cu lacrimi chipurile nepoţilor, dar şi caii şi orătăniile încăpute în aparatul de fotografiat...”), pentru amănuntul revelator şi pentru detaliul cu funcţie caracterologică. Iată imaginea Iaşilor în primăvara lui 1945: „Oraşul parcă se ridica dintr-un cimitir. În lungul străzilor, de-o parte şi de alta se înşirau movile de cărămizi şi beton, pereţi prăvăliţi care lăsau ochiul să privească în măruntaiele locuinţelor, mormane de cărţi, biblioteci risipite, maldăre de ziare decolorate de soare şi de ploaie. Pe fundalul răvăşit se proiectau balcoane dărâmate, ca nişte braţe de ciung înălţate spre cer. Scări calcinate urcau, într-o încolăcire de şerpi pietrificaţi. Din oră în oră, ceasornicele de la Mitropolie şi Sf. Spiridon anunţau, decalat, că oraşul trăieşte...”

Colorată, bizară şi vie imaginea noului „Teatru moldovenesc muzical-dramatic” înfiinţat la Chişinău: „Pe puţinii metri pătraţi ai scenei se întreţineau dialoguri în limba neaoşă a băcăoanului Gavriliţă, fost actor ambulant de circ, accente constant ruseşti, intonaţii evreieşti ale cernăuţeanului Kerbis, preţiozitatea dâmboviţeană a lui Şetraru şi Casvan, oltenismele doamnei Antonova din Gorj, soţia flautistului Antonov, basarabeneasca baritonului Eugen Ureche...” Cele mai rezistente rămân capitolele dedicate evocării satului basarabean din preajma lui 1940; Vlad Bejan introduce în acţiune personaje diverse – preoţi, învăţători, ofiţeri ş.a. – dar, vorbind în numele lor, îşi analizează propriile-i trăiri, proiectându-le pe fundalul funambulesc al unei lumi în flăcări, jale şi derută. Ca un moralist ce mereu se vădeşte, mai ales când e să aşeze pasajele concluzive, nu se sfiieşte să propună un diagnostic şi evoluţiilor româneşti post 1989. Le vede ca o... „restauraţie a feudalismului”! Cauza: „Munca nu mai este la baza progresului”. „Dincolo de neguri...” este cartea unui român ce-şi iubeşte ţara şi-şi respectă neamul. Se pare că foştii basarabeni păstrează mai acut şi mai dârz sentimentul naţional.