Minorica Dranca: „Paştele în Bucovina”

Ilustrată prosteşte pe copertă cu un ou de struţ pictat icoană, cartea doamnei „Consultant artistic: Minorica Dranca”, „Paştele în Bucovina”, înseamnă o apariţie editorială inutilă, dar care îmbrânceşte în prisos opere fundamentale ale acestui spaţiu, semnate de Cantemir, de Marian, de Blaga şi de Eliade, iar îmbrâncirea aceasta derivă dintr-o nesfârşită falsificare a istoriei noastre, de care nu Minorica Dranca se face responsabilă, o falsificare care trage cu tăvălugul peste cele două culturi distincte ale civilizaţiei rurale din Moldova, cea răzeşească şi cea ţărănească, ştiut fiind (de către cei care ştiu) că ouăle încondeiate sau „muncite”, făceau parte din datina răzeşilor, nu şi din cea a iobagilor, numiţi în Moldova vecini sau ţărani.

Ţăranii nu „munceau” ouăle, ci le vopseau simplu, simbolistica închistririlor rămânându-le veşnic necunoscută, şi ca desfăşurare de rune, şi ca mesaj cromatic. Există, ce-i drept, în folcloristica bucovineană o „citire” bisericească a desenelor şi culorilor, pe care Minorica Dranca şi-a însuşit-o binişor, vehiculând-o cu dezinvoltură drept „semn etnic” şi drept „în concluzie”, dar o „în concluzie” mereu subjugată bigotismului, şi el tradiţional în etnologia românească, bazată, după cum susţinea Liviu Rusu, doar pe deducţii şi presupuneri, ambele proptite neîndemânatic în dogme ale ortodoxiei bizantine.

Judecată din perspectiva „sufletului bucovineanului creştin”, care suflet ar fi, în viziunea Minoricăi Dranca, „cea mai durabilă mănăstire şi cel mai sfânt tezaur cu care a însemnat Dumnezeu pământul Ţării de Sus”, deci dinspre suficienţa orgolioasă a ieftinului bucovinism rural de astăzi, cartea Minoricăi Dranca vehiculează o mistică nemitică, în care tradiţia şi nu datina contează, rudimentul suficienţei româneşti, exemplar definit de celebrul „aşa am apucat”, justificând brambureala rurală cu pretenţii de străvechi obicei.

„Cea mai deplină ilustrare a concepţiei creştine”

Confuzia dintre religia naturală şi cea pragmatică a unor „importante zeităţi precreştine”, refuzată şi de Sfântul Augustin, şi de Martin Heidegger, dar mai ales de filosofii culturii de mai târziu, este preluată otova de Minorica Dranca, ba chiar cu o suficienţă postulativă afişată, inclusiv prin iscălitura de pe copertă, „Consultant artistic: Minorica Dranca”. Dar dacă treci cu îngăduinţă peste stupizenii de genul „este un miracol faptul că aici s-au conservat, odată cu oul încondeiat, simboluri cromatice şi ornamentale cu o vechime ce se pierde în vremurile primelor semne de legătură a omului primitiv cu mediul înconjurător” sau „simbolurile grafice păstrate până astăzi pe oul încondeiat bătrâneşte din Bucovina, se regăsesc peste tot unde cultura indo-europeană şi-a trimis mesagerii, întemeind mari culturi, mari religii şi mitologia însăşi”, întâlneşti, în cartea Minoricăi Dranca informaţii ştiute despre „credinţele” rurale (ca la Dimitrie Dan, în sensul de eresuri) şi despre practicile idolatre ale ortodocşilor, la vremea sărbătorilor de primăvară. Sunt descrise şi nişte „copturi de sărbătoare”, şi acestea relicve ritualice ca şi focurile, inclusiv „focul viu”, pe care Minorica Dranca îl pricepe de-a droanga, drept „semnul sufletului nemuritor”.

Abureala daco-romană

Ar fi prea mult să-i ceri unui intelectual de astăzi, care are măreaţă identitate de „Consultant artistic”, să priceapă că romanii au preluat, prin intermediul grecilor, elemente ale religiei naturale europene, păstrate în munţii noştri nu din abnegaţie faţă de metafizic, ci din trândavă suficienţă a spiritului, fără iniţiere şi mesaj, doar din păgubosul mimetism al lui „aşa am apucat”. Nu-i poţi cere intelectualului de astăzi să priceapă, precum Blaga, cum că dacismul nu înseamnă decât o tentativă nereuşită de evadare din preistorie şi că e o prostie să abureşti lumea cu inepţii despre „zeul roman Jupiter, sau Joe (Zeus la Greci)”, de la care ne-ar veni nouă „obiceiuri de origine păgână”, când se ştie că din numele hiperboreu al cerului apropiat, Deaus, derivă Zeus şi „zeificarea” fenomenelor, prin atribuirea de înfăţişări, nume şi porecle omeneşti de către elini, după cum povesteşte, cu făloşenie, Herodot.

Altminteri, adică dincolo de tentativele de parvenitism intelectual, Minorica Dranca adună, aşa cum o duce capul, în 52 pagini de carte, care „constituie un fel de a fi indestructibil”, dar şi de prisos, o poveste ştiută şi care poate fi regăsită, nepastişată nătâng, ci în variantă amplă (199 pagini), completă, detaliată şi mintoasă, în capodopera lui Simion Florea Marian, „Sărbătorile la Români”.