Pagina de carte: Franz Pieszczoch, Francisca-Iulia Pieszczoch - „File din istoria oraşului Siret”

O remarcabilă recentă operă, care aminteşte, prin exhaustivitate...laconică, de cartea lui Teodor Balan despre istoria Câmpulungului Moldovenesc, „File din istoria oraşului Siret”, de Franz Pieszczoch şi Francisca-Iulia Pieszczoch, mi-a atras atenţia şi prin calitatea materialului monografic, şi prin capacitatea de sinteză a autorilor, dar şi printr-o serie de finalităţi surprinzătoare, care te obligă să cugeţi şi să încerci să înţelegi, în ciuda faptului că Franz şi Francisca-Iulia Pieszczoch evită, cu o modestie exagerată, să-şi evidenţieze lucrarea prin titlu, ba chiar îşi ignoră meritele, propunându-ne, cică, doar nişte „file din istoria” uneia dintre cele mai vechi localităţi ale Moldovei.

O carte a moşilor locurilor, cu tot cuprinsul de mit, de aspiraţie şi de speranţă

În primul rând, cartea aceasta este o carte a moşilor locurilor, cu tot cuprinsul de mit, de aspiraţie şi de speranţă; în al doilea rând, ne aflăm în faţa unei istorii comunitare cu identităţi nedeturnate, în care statutul dumnezeiesc de om contează, multiculturalitatea sireteană fiind o consecinţă a acestei nealterări istorice; în al treilea rând, ca un specific al locului, ca şi moşii locului (va trebui să explic termenul născocit de Iosif Fleischer), istoria comunitară devine substitut, în astfel de vremuri tulburi şi păguboase, de speranţă, deci de identitate proiectată în viitor, în baza unor schiţe difuze (datorită puţinătăţii mărturiilor) ale trecutului.

Ca şi primul custode al muzeului din Suceava (Iosif Fleischer), Franz şi Francisca-Iulia Pieszczoch sunt, în aparenţă, alogeni, străbunii lor stabilindu-se în nordul Moldovei în timpuri destul de apropiate contemporaneităţii noastre, dar, ca şi Fleischer, cei doi Pieszczoch caută, omagiază, cinstesc şi sublimează moşii, deci străbunii, care nu sunt nici ai lor (probabil că nici ai multora dintre noi), ci ai locului, dar o fac demn, cu evlavie, fără fanfaronada daco-romanică a buticarzilor de sensibilitate naţională.

Prin urmare, nepremeditat şi preluând, cumva subconştient, o idee a lui Simion Reli, „File din istoria oraşului Siret” se transformă, la nivelul finalităţii (al interpretării, deci al receptării) într-o istorie a supravieţuirii, într-o glorificare a supravieţuirii („Vremea, în scurgerea ei, n-a fost în stare să nimicească cu desăvârşire urmele de viaţă de pe acest petec de pământ”, spunea Simion Reli).

„File de istorie”, frânturi, cu cioburi neclare din povestea unei presupuse cetăţi teutonice

Vremea nu ne-a fost, totuşi, niciodată vrăjmaş, iar dacă în locul unei mici Viene a nordului moldav, Siretul înseamnă, de veacuri, de astăzi şi de mâine, doar „semne de vieţuire omenească în aceste locuri”, preistorice, creştine, moderne şi contemporane, vinovăţia ţine de „vieţuire”, în loc de trăire, şi de preistorie continuă, cum argumentează Blaga, nicidecum de istorie.

În fond, noi nici nu avem istorie, ci numai vagi mituri comunitare, suprapuse peste mărturiile documentare ale unui cadastru rudimentar.

Tocmai de aceea ne mulţumim cu „file de istorie”, deci cu frânturi, cu cioburi neclare din povestea unei presupuse cetăţi teutonice, spulberată, „în 1241, de hoardele lui Kadan”, cetate cu rămăşiţe încă vizibile în 1885, apoi cu o altă citadelă, cu stăpânitori incerţi, la fel de presupusă din ruine, ruina însemnând decădere, generaţii care s-au tot consumat doar consumând, generaţii ale unor suficienţe care nu puteau tinde nici la istoricitate, dar nici la preistorie, în care faptul stilistic, cu întreagă încărcătura de metafizic, predomina.

Dincolo de această succesiune de dărâmături, ruine de cetăţi şi ruine de generaţii, steclesc, pe cerul Siretului, lumini reale, pe care cei doi autori de astăzi le sesizează, trăindu-le, alcătuind o hartă cerească simbolică (la nivel de citate, cu rol de motto), iar disperarea cu care caută viaţă, fremătare, creativitate omenească în colbul bordeielor de odinioară din Drăguşeni, Greci, Sf. Onofrei, Pădureni, Negrişeni, Ruina etc., niciodată, până la venirea austriecilor, mai multe decât degetele de la cele două mâini, asta subliniază, asta caută cu disperare: speranţa.

Încep să cred că inconfundabilul Sorin Avram are dreptate, când refuză bucovinismul băşcălios al circarilor zilei, dar bucovinismul acesta al „ogrăzii cu dor”, al „satului cu doruri multe”, prin care guristul Coşneguţă băşcălizează inconştient memoria sfântă a lui Ciprian Porumbescu, nu are nimic în comun cu bucovinismul real, cel pe care „filele” celor doi Pieszczoch îl şi dezvăluie realist şi cu înţelepciune, aceasta fiind şi „cheia” spre esenţa identităţii nedeturnate, care defineşte bucovinismul trăit, nu cel din circul public.