Amintiri din Comunism

Cât de activist o fi fost cineva, tot nu avea voie să pronunţe în public numele regilor sau ale altor politicieni din vechiul regim. Îl putea mânca şi pe el puşcăria. Duşmanii clasici erau două categorii: legionarii şi chiaburii. Pe circa 80% dintre legionari i-a terminat Antonescu în puşcării şi mai ales pe front, în linia întâi, şi nici unul nu a dezertat la sovietici, ci au rămas pe solul stepei ruseşti. Pe cei din puşcării, paradoxal, i-a eliberat tovarăşa Ana Pauker, chiar în toamna lui 1944. S-a dus fiecare unde a văzut cu ochii. Am mai spus că în 1952 Gheorghiu-Dej a condamnat-o public pentru că i-a eliberat pe legionari. Ana Pauker, trebuie să recunoaştem, era mai deşteaptă ca Gheorghiu-Dej, cel puţin până în 1952, şi avea ea planurile ei privind consolidarea noului stat Israel, înfiinţat în 1948. Nu ştiu de la ce grupare de cominternişti, dacă nu chiar de la însuşi Gheorghiu-Dej, a venit, în acelaşi an 1948, ordinul de a căuta legionarii rămaşi şi de a-i duce în puşcăriile statului democrat-popular. Dar nu mai erau judecaţi, câţi au fost, pentru ideile lor naţionalist-ortodoxe şi net anticomuniste. Tovarăşul Evghenie Nicolaev îşi începea atunci cariera politică la Suceava. De ce s-a oprit aici nu se ştie. Poate că îl trimisese partidul. Oraşul era din nou multietnic, cu cele patru case naţionale, ale românilor, evreilor, germanilor şi polonezilor. Armenii, numeroşi în tot cursul veacurilor trecute, nu aveau casă naţională. Aveau biserici, case şi beciurile astupate în comunism. Au devenit aproape toţi români. N-am văzut un armean în toată adolescenţa mea, deşi treceam pe strada Armenească. Nu ştiam că mai există armeni. Şi totuşi am avut mulţi ani un secretar cu probleme organizatorice, tovarăşul Valerian Găină, coleg cu tovarăşul Panaitiu, cel care a marcat propaganda, cultura şi arta, peste 10 ani. Şi tovarăşul Nicolaev era atunci activist, dar venea din garda veche cominternistă, care a dat eroi în războiul civil spaniol, spioni celebri în slujba lui Stalin, bolşevici de mare calibru în Occidentul capitalist, duşmani de moarte ai lui de Gaulle în Franţa. Numai cu Fidel Castro nu s-au luptat, deşi au pierdut multe bordeluri în Havana, alături de celebrii mafioţi italieni, irlandezi, polonezi etc.

Tovarăşul Evghenie Nicolaev a contribuit cu dragoste şi pasiune la colectivizarea agriculturii, la creşterea conştiinţei oamenilor muncii, la lupta împotriva duşmanilor patriei, legionarii şi chiaburii, duşmani ereditari ai poporului. A condamnat colonialismul şi imperialismul american, sionismul şi călăul Tito, asta până în 1954. În esenţă, l-a durut în cot de tot şi de toate, ca pe orice veritabil activist bolşevic cominternist.

Ce era de făcut? Secretari generali erau mai puţini, s-a putut renunţa la ei. Dar la toţi preşedinţii nu, aşa a decis cu deplină autoritate preşedintele celei de-a doua republici. Rămână toţi mârlanii de ceapişti cu preşedinte, toţi cioflingarii de cizmari şi frizeri cu preşedinte (de cooperative meşteşugăreşti), rămână şi la sindicatul nostru cel devotat partidului, dar nu şi la Consiliul de Miniştri. Nu poţi spune tovarăşe preşedinte al republicii şi apoi tovarăşe preşedinte al Consiliului de Miniştri. Marea Adunare Naţională era forul suprem de conducere a ţării, ea m-a ales primul preşedinte cu buzdugan de aur, de am plâns, mamă, mi-au dat lacrimile, un biet copil al nimănui, fugit în lume la 11 ani, a ajuns ceea ce a ajuns, a gândit primul preşedinte al RSR.

În Suceava, tovarăşul Bobu era tot prim-secretar, dar şi preşedinte al sfatului popular judeţean, redenumit apoi consiliu popular. Era tot o inovaţie a primului preşedinte, pentru cumularea celor două funcţii, de partid şi de stat, la toate nivelurile administrative. Interesant este că Lenin n-a avut nici o funcţie de partid şi de stat, doar pentru scurt timp a fost preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului. Tovarăşul Nicolaev, cominternist sută la sută, evident, era tipul perfect negativ al activistului de partid din anii 1950, în perioada când se lupta încă în munţi cu legionari trimişi cu avioane americane, dar şi cu ţărani răzvrătiţi contra bolşevismului de tip sovietic, garantat de Armata Roşie. De fapt, duşmanii principali erau legionarii, aici, cum am mai spus, intrând toţi reprezentanţii politici ai burgheziei şi moşierimii. Până la tovarăşul Panaitiu a dăinuit această confuzie politică. Dar era oarecum explicabil.

Am amintit fugar despre hiperşcolirea activiştilor de partid, luaţi de la şaibă la început, apoi din rândul unor intelectuali cu studii superioare, mai puţin medicii, dar care nu erau promovaţi secretari sau prim-secretari. La Suceava a fost şi o excepţie: ing. silvic Iliescu a fost secretar şi prim-secretar puţin timp. Dar baza trebuia să rămână şaiba, adică producţia, pentru promovare. După 1980, în plină epocă de aur, activişti mai mari sau mai mici, în frunte cu tovarăşul Ceauşescu, absolvenţi în general ai şcolii profesionale „Ştefan Gheorghiu” au început să-şi dea doctorate. Rector era însuşi Popescu-Dumnezeu, care l-a înlocuit pe bătrânul cominternist înrăit în comunism Leonte Răutu. Genialul conducător al României l-a avut profesor pe Leonte Răutu, dar cine ar fi fost conducătorul de doctorat al secretarului general?

Tovarăşul A.V., altfel un om blajin, a scris despre realizările C.A.P. Bosanci, fiind printre primii activişti doctori din Suceava. Teza i-a fost omologată, după 1990, cum am mai remarcat, de Petre Roman, cu semnătura filozofului de la Păltiniş Mihai Şora, ministrul Învăţământului, fost un fel de dizident. Dar atunci s-au întâlnit călăii şi victimele lor. Coposu a fost hăituit de tovarăşul Iliescu şi mai ales de Silviu Brucan ca un hoţ de cai. Poporul român, tâmpit cum îl ştim din 1933, de la Cioran, s-a aliat cu bandiţii comunişti, mai ales ţăranii care au trecut prin purgatoriul colectivizării. Tâmpenia românilor a fost reconfirmată de Silviu Brucan, tartorul bolşevicilor, în 1990, într-un ziar englez. Se pare că şi el a avut dreptate, dovadă că şi eu l-am ascultat de multe ori la TV când făcea pronosticuri politice. Puteam cel puţin să schimb canalul, dar n-am făcut-o, spre ruşinea mea. De altfel, el este cel care a condus aşa-zisa revoluţie română, punându-i în cârcă lui Ceauşescu 60.000 de morţi la Timişoara. Genocid. Simplu, fără să-l doară limba sau mâna.

Marele cârmaci al României socialiste a fost ales membru al Academiei R.S.R. E adevărat, mulţi academicieni bolşevici de atunci au ajuns în iad, dar mai trăiesc totuşi câţiva. După regulament, trebuiau să rămână şi acum acad. post-mortem. Unii acad. bolşevici i-au radiat în 1990 pe Ceauşescu şi soţia lui, ca să-i păstreze pe alţii, inclusiv Maurer, care a semnat doar acte oficiale, dar a fost şi un mare vânător. Manea Mănescu avea cărţi publicate de cibernetică economică, fiind şi el academician, doar Emil Bobu şi-a văzut de meseria de activist, deşi a fost procuror militar în tinereţe, cu studii de trei luni.

Unii politicieni bătrâni ar cam trebui să crape, conform acestei frumoase expresii populare. În fond, expresia parcă vine de la Dostoievski. Bătrânul Feodor Karamazov, la moartea nevestei, a ieşit în stradă şi a strigat: „a crăpat căţeaua”. Viciosul bătrân era amorezat de celebra Gruşenka, împreună cu fiul său Dimitri. Oare cine mai citeşte romanul Fraţii Karamazov, considerat în trecut capodopera absolută a literaturii universale, evident, împreună cu nemuritoarea Crimă şi pedeapsă? Acum, însă, noii activişti ai partidelor, ca şi cei ai PCR-ului, care citeau doar Sportul, citesc ziarele de astăzi, cele din categoria celor colorate.

Geniala operă a fiului iubit al neamului nostru, Nicolae Ceauşescu, a fost subiect de mii de doctorate, toate validate cu mâna proprie de filozoful de la Păltiniş, Mihail Şora, în deplinătatea facultăţilor mintale. La Iaşi, Cluj, Bucureşti, la universităţi, se fac masterate şi doctorate în istoria comunismului, acum. Chiar, ce se poate spune „ştiinţific” despre comunism? Baliverne, evident. Doctorate în baliverne. Cam aşa l-am întrebat pe fiul meu, care are o pasiune pentru istorie, ca toţi inginerii care acum sunt ziarişti, politicieni ş.a. Şi când mă gândesc că obiectivul concret, nu visul tinereţii mele, a fost să devin inginer! Pentru istoria comunismului ar fi trebuit un scriitor genial, precum autorul bravului soldat Švejk. „Hodoronc, tronc, baliverne”, îi spuneam regretatului poet Ştefuriuc. De fapt autorul celor trei cuvinte alăturate era tot maestrul Zaharia Stancu, cel cu Desculţ, unde eu aş fi putut să fiu personajul principal. Scriitorul bolşevic, sau trecut la bolşevism, polemiza cu postul de radio banditesc Europa liberă, scursură de lichele, trădători şi fel de fel de alţi apatrizi şi duşmani ai partidului şi poporului, cum se spunea oficial. Zaharia Stancu răspundea în ianuarie în Contemporanul mesajului de Anul Nou al fostului rege Mihai şi al altor foşti politicieni reacţionari fugiţi prin 1945 în Occident. Un articol se intitula chiar aşa, Hodoronc, tronc, baliverne, altul Mişu, Coste şi Costel. Mişu era fostul rege. Eu nu-i iubesc pe foştii şi actualii regi din lume, imaginea ghilotinei din 1793 îmi dă parcă o perversă senzaţie de bucurie. Conştiinţa de clasă a lui Marx, Desculţ al lui Zaharia Stancu. Cine n-a umblat desculţ prin ploaie, noroi şi zăpadă nu cunoaşte vechiul sat românesc cu folclorul lui. Interesant este că deşi în pădure şi pe câmp era plin de şerpi veninoşi, nimeni n-a fost muşcat în copilăria mea şi mai târziu, adică până în 1962, când ţăranul colectivizat s-a încălţat. Cu şerpii mă întâlneam aproape zilnic primăvara, vara, toamna. Ne respectam reciproc. Din neatenţie am atins chiar unii şerpi, cu mâna sau cu picioarele, dar nu m-au muşcat. Singurul fenomen de care mă temeam în ploaie, pe câmp, când tuna şi fulgera, era, evident, trăsnetul, care mai nimerea unii oameni. Dar n-a murit nimeni. Ţăranii aveau nouă vieţi, ca pisicile.

Politicienii de acum sunt mulţi jurişti, cei bătrâni foşti miliţieni, iar cei tineri făcuţi la universităţi gen şcoala de partid Ştefan Gheorghiu, a cărui casă natală era memorială în anii de glorie ai RSR. Era situată în Iaşi, la ieşirea spre mănăstirea Galata, nume adus de greci de la Constantinopol. Dar oare de ce au pus numele unui fost sindicalist unei şcoli care se numea Academie după 1960? Comuniştii români, câţi au fost în 1923, nu prea scriau opere. Unii poate chiar nu ştiau să scrie. Viitorii cominternişti erau cât de cât şcoliţi, în şcolile lor speciale, dar numai Troţki s-a apucat să scrie opere alese după Lenin şi Stalin. Broşuri de propagandă scriau Jdanov şi alţii, inclusiv Cursul scurt de istorie a PCUS (bolşevic). Era o carte relativ subţire, tipărită în multe sute de mii de exemplare la noi. Era biblia bolşevicilor. Au citit-o activiştii noştri de prin 1950?

de Ioan Pînzar