Lucian AVRAMESCU

Nea Mihai Cenuşă, consătean, care avea o povarnă, trăia trei sferturi din timp lângă cazanul lui de ţuică. Lua cel mai mic uium, iar sângerenii îl iubeau pentru sinceritatea glumeaţă şi bucuria de a supraveghea personal ca omul care venea cu cărătorul de prune fermentate, pe carul cu boi, să nu prăjească borhotul, iar licoarea să nu iasă, Doamne fereşte, cum trebuie. Nea Cenuşă, un bărbat de statură medie, părea mereu cherchelit, dar beat niciodată. Gusta cu o lingură de lemn ţuica, luată direct de la cele trei ţuţuroaie, terminale ale ţivierului, plescăia ca un degustător din comisiile europene de doctori în apreciat cu limba şi cerul gurii şi dădea verdictul. Mai las-o, îi zicea lui Boloagă, mai merge o juma de deca. Nu mai băga lemne, să meargă focul încet! Ai mei, bunicii de mamă, făceau şi ei două, trei cazane acolo, la povarna de la capătul Izvorului, iar eu, copil, căscam gura la ce tăifăsuiau, până adormeam, după miezul nopţii, lipit de spatele cald al cazanului care picura ţuică. Aburul ţuicii mi-a rămas prietenos, iar o diplomă din 1933, obţinută cu ţuica de Sângeru, de celălalt bunic, Victor, m-a confirmat ca adept al licorii. Pe diplomă scria medalia de aur şi am găsit-o în pod, sub nişte angarale vechi, iertată de furia devastatoare care s-a abătut 50 de ani peste casa şi familia mea. Dar să revin la nea Mihai Cenuşă, personaj pe care nu-l pot uita şi îl am cred şi în unul din cele patru volume ale mele poreclite, pe copertă, ”Ciorne”, dar care sunt cele mai preţioase texte, în litera prozei jurnalistice, pe care le-am scris şi publicat. El a fost arestat prin anii ‘50 şi ceva după ce un vecin l-a turnat că înjură de Răsărit. ”Tu-i Răsăritul mă-sii de viaţă!” zicea el, în povarnă, ocolind jenat un F din înjurătură, iar ăia de la Secu, în care intraseră, cu funcţia directă de colonei, şi doi băieţi din neamul lui Beşină sau Căcărează, nu mai ţin minte, băieţi cu dosar bun, cu patru clase, dar devotaţi cauzei poporului, l-au ascultat. Au stat, pe dinafară, cu urechea lipită de peretele povernei şi l-au auzit pe nea Mihai Cenuşă înjurând de Răsărit. Păi de la Răsărit venea lumina sovietelor. Se putea înjura de Apus! Ce am uitat să spun e că nea Mihai mai zicea, clipind şiret din ochi, ”Omorâţi-i pe bandiţi!”. Bandiţi erau numiţi atunci, de Securitate, luptătorii anticomunişti din munţi. Bandiţi le spunea nea Cenuşă trădătorilor care se dăduseră cu ruşii, dar ştiindu-se ascultat, făcea cu ochiul şi apoi striga tare vorbele astea. ”Colabora”, adică, la noua ordine şi îi voia omorâţi pe bandiţi. Numai că bandiţii din mintea lui nea Mihai Cenuşă nu coincideau cu cei din mintea celor care l-au umflat, negustând sarcastica lui deghizare, într-o noapte, de lângă cazanul cu prune care fierbeau. Judecat sumar pentru trădare de ţară a ajuns la Canal, unde exerciţiul roabei nu s-a potrivit fizicului său şi a murit repede. Familia n-a ştiut niciodată când s-a isprăvit viaţa lui Mihai Cenuşă, tată şi bunic pentru unii, şi când şi-a schimbat nu ”porecla în renume”, ci numele într-o realitate tragică. Cenuşa lui nea Cenuşă, care obişnuia să strige ironic ”Omorâţi-i pe bandiţi!”, acoperă încă, într-o infimă parte, cerul dobrogean, întunecat uneori şi de belşugul de oase fumegânde.